1979. In Polonia

In vara anului 1979, cand terminam clasa a IX-a de liceu, am fost in Polonia, intr-o excursie de doua saptamani la Krakowia si Varsovia.

Excursia a fost organizata de tata, cu o clasa a lui de la Liceul „Unirea” (azi Colegiul National Unirea), eu fiind atunci elev al Liceului „Al. I. Cuza” (azi Colegiul National „Al. I. Cuza”).

Cu aceasta ocazie, i-am cunoscut pe polonezi. Nu ii voi uita niciodata.

In momentul in care am intrat, trecand de Vadu Siret, in Uniunea Sovietica, si anume in Republica Socialista Sovietica Ucraineana, am simtit, pe masura ce intram in Bucovina profunda, un miros de iarba verde, codru romanesc si Romanie si mi-au dat lacrimile.

In „bou-vagon” prin Mareata Uniunea Sovietica

Ca sa pot mirosi aerul, a trebuit sa muncesc si sa caut mult: destinatia noastra finala, pentru care aveam vize turistice, fiind Polonia, eram in tranzit prin URSS, asa ca mergeam intr-un tren rusesc, gonind ca o naluca in plina noapte, intr-un vagon sigilat.

Vagonul era ceea ce se numeste indeobste la romani un „bou vagon”, dar in versiune sovietica.

Grupul nostru era inghesuit in sectorul din fata al vagonului, pe banchete suprapuse.

Conform intelegerii cu autoritatile sovietice, ar fi trebuit sa ocupam jumatate din vagon, dar vreo 30 de tarani rusi, desculti si dezbracati la torsul gol, ocupasera doua treimi din vagon si cand am venit nu s-au sinchisit sa se retraga in apele lor teritoriale. Dormeau. Sforaiau. Hornaiau. Si altele ce nu suporta nici macar Internetul.

Miroseau de te dadeau afara. Geamurile si usile erau sigilate, sa nu cumva sa aruncam vreun bat de chibrit aprins, sa dam foc Maretei Uniuni Sovietice.

In etuva aceea, am muncit mai multi vre-un sfert de ora, pana am fortat o incuietoare de la un oberlicht de sus, din coltul nostru, sa respiram. Cand am reusit, am mirosit Bucovina verde si mi-au dat lacrimile.

La capatul vagonului, pe hol, era insotitorul de tren gras, beat, ingalat, care, cand unul dintre profesori a iesit pe hol sa fumeze, a facut scandal.

Unul din baietii descurcareti din grup i-a administrat o sticla de coniac „Unirea”, din provizia pe care o luase ca sa faca bisnita in Polonia. S-a linistit imediat.

Dimineata eram in granita poloneza, la Przemyśl. Bou-vagonul se oprise. Am fost urcati in trenul ce urma sa ne duca spre Krakowia.

Socul cultural a fost imens. Urcasem intr-un tren ce ar face cinste azi oricarui intercity din Romania. Nu am crezut niciodata, cunoscand bine genul de vagon din Romania, ca metalul cercevelei geamului poate fi auriu.

Polonezii ne vor respecta intotdeauna

Rusnacul betiv din bou-vagonul sigilat umblase cu camasa desfacuta prin fata noastra, cu ibovnica itindu-si capul de dupa usa compartimentului sau de pe hol.

In tren, la Przemyśl, am primit vizita autoritatilor poloneze: un tip inalt, blond, spilcuit, in costum de haine, si-a cerut scuze scurt, in engleza, pentru deranj si s-a uitat un minut pe sus, prin pereti, cu niste ochelari cu lentile pal-rosiatice.

Dupa care si-a mai cerut scuze odata si ne-a urat calatorie placuta. La Krakowia am fost primiti regeste. Tara era extrem de saraca.

Meniul de la cantinele unde am mancat in Krakowia si Varsovia era saracacios si eram obligati sa completam cu conserve de acasa. Dar polonezii s-au purtat cu noi peste tot de parca ne asteaptau de cand lumea si eram prietenii lor cei mai buni.

Am avut un singur incident in Krakowia, din cauza aspectului meu germanic, cu un vanzator dintr-un magazin, care a crezut ca sunt neamt si m-a cam repezit. Apoi m-a auzit discutand cu tata, si-a dat seama ca sunt roman si s-a transformat.

Ne-a explicat ca ei, polonezii, ne vor respecta intotdeauna, pentru ca trenul lor cu tezaurul a plecat in Statele Unite, la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, pe la noi si noi suntem prietenii lor pentru totdeauna. Dar ca pe nemti si pe rusi nu-i suporta, stim noi de ce.

Este bine sa fim constienti ca nu intotdeauna am fost la fel de ticalosi ca acum. Cei care ne-au ticalosit, ucigandu-ne toata crema intelectualitatii la Canal, au fost tot rusii.

Se presupune ca acestia, pana la sfarsitul anilor ’50, au exterminat cateva sute de mii de romani, care fusesera crema intelectualitatii noastre. Aceeasi poveste ca si in Polonia.

O sa spuneti: da, dar uite polonezii! Gresit: azi ii deranjam in cel mai inalt grad pe rusi.

Noblete si aer occidental

Am vazut doua orase: Krakovia si Vasovia.

Ambele, saracacioase si obosite, erau incarcate de noblete si aer occidental. De la caminele unde eram cazati in Krakowia se vedea Nova Huta, cenusie, plumboasa.

Am fost cu tata in Nova Huta cateva ore, despartindu-ne de grup. Oamenii umblau cu capul sus, cu dintii stransi.

Mult mai tarziu aveam sa aflu ca in acelasi an deja incepusera revolte in porturile Gdansk si Gdynia, dar si in Nova Huta, orasul satelit al Krakowiei.

Nu am stiut despre ele atunci. In schimb, impreuna cu ghidul nostru Tomczik am vazut centrul Krakowiei, unde un tip de inaltime medie, cu o cruce mare pe piept, saboti in picioare, ochelari, barba si plete, vorbea unui grup de vreo 30 de insi.

Am intrebat cine este. Cineva mi-a spus ca este Lech Walesa. Tomczik a comentat: they think that everybody who speaks to the people now is Walesa.

Nu cred ca era el, Walesa era atunci in Gdansk. Oricum, atunci nici nu stiam cine e, am aflat prin clasa a XI-a.

Peste tot, si in Krakowia, si in Varsovia, am simtit aceeasi atmosfera ciudata, saracacioasa si simultan cosmopolita. Am simtit permanent ca pot sa fac exact ce vreau si ca sunt simpatizat pentru ca sunt roman.

Varsovia, oras modern si cosmopolit

In Varsovia, am fost cazati la Hotelul International al Tineretului. Tin minte si-acum tratamentul diferentiat pe care l-au primit cele doua grupuri de romani, noi si niste botosaneni, un grup foarte mare de rusi si unul de germani din DDR.

Noi am fost cazati la etajul trei sau patru imediat. Am fost intampinati in receptie de niste baieti, angajati ai hotelului, care ne-au luat bagajele.

Totul era pregatit, pe camere, cu nume, cu flori pe masa. La masa, la cantina, ca si peste tot unde vizitam, mergeam cu un autocar Ikarus de ultima generatie, ultrasilentios, cu geamuri fumurii.

Rusii venisera, ca imperialii, cu autocarele lor. Au fost cazati si ei imediat, la etajul I, dar si-au carat singuri bagajele. La cantina s-au comportat execrabil: unul s-a asezat printre noi la rand, cu un teanc cu toate bonurile de masa la el.

Cand i-a venit randul, au aparut autocarele si a inceput odata, de doua ori, de trei ori, sa dea cartele si sa umple sala de mese cu rusi halind, in timp ce noi ne uitam la ei.

Totul a durat pana cand un botosanean nervos, de doi metri, l-a luat de guler pe rusnac si l-a dat afara din rand.

In tot acest timp, chelneritele poloneze s-au uitat urat la rusi si i-au servit in sila. Cu noi s-au purtat extrem de bine, toate numai zambet si amabilitate, vorbindu-ne in limba engleza.

Lectia germana este insa dura: nemtii din DDR au fost cazati la ultimul etaj din hotel, cred 10 sau 12. A doua zi dimineata, au iesit pe trotuar in fata hotelului, sa astepte autocarul.

Pana a venit acesta, s-au plimbat pe trotuar, aratand cu degetul la vitrinele saracacioase, razand tare de ce era in acestea si agatandu-se de polonezele care treceau pe strada. Ei? Erau rasa superioara!

Apoi a venit autocarul, o Skoda veche, rupta, cu geamurile prafuite. A, si pentru ca veni vorba de femeile poloneze: aranjate, dichisite, spilcuite, pline de noblete si de gratie.

Iar cand tinerii nemtotei le agatau ridicau nasul in sus mandre si mergeau mai departe tacticoase, calcand intepat pe tocuri.

M-a impresionat Varsovia veche, din care au ramas cateva ziduri si cladiri, care erau si in anul 1979 inca ciuruite de gloante pe dinafara si renovate pe dinauntru, in amintirea razboiului.

Un razboi crunt, care le-a ras efectiv capitala de pe suprafata pamantului, ce apoi a fost complet reconstruita.

Recomand oricui sa viziteze, daca vrea sa-si faca cumparaturile in Varsovia, superba strada comerciala Marszakowska, pe care gasesti efectiv orice.

Recomand oricui vrea sa se minuneze sa nu rateze Castelul Wawel.

Oricum, este o minune ca mai exista, pentru ca germanii il minasera si voiau sa-l arunce in aer.

Sa multumim proniei ceresti ca nu au reusit.

~~~

Cand m-am intors in Romania, am venit cu un tren international care a plecat din Varsovia si ne-a lasat pe peron in Focsani, fara sa mai trecem prin vreun „bou-vagon” sovietic.

Intrand in Bucovina si mirosind din nou aerul tipic Carpatilor Padureni din nordul Romaniei, am simtit ca miroase a acasa si mi-au dat iar lacrimile. Ma bucuram ca am ajuns la mine in tara.

Dar pe polonezi nu ii voi uita niciodata. Sunt un popor strasnic, demn, mandru, slav si simultan nordic in acelasi timp, mai curand varegi decat slavi insa, cu o noblete extraordinara si o demnitate de la care avem multe de invatat.