Presa scrisă este în sevraj şi noi nu ştim deloc încotro se îndreaptă aceasta, oricât încearcă unii sau se fac că încearcă să găsească soluţii.
Petre Barbu, vechiul meu confrate şi prieten, cu care am fost odinioară coleg la Revista Orientări a Centrului Universitar Galaţi, scrie cu amărăciune pe acest subiect. Voi încerca să dau câteva răspunsuri, aşa cum le văd eu.
Pierre spune:
(…) în toţi aceşti ani, n-am auzit ca patronii ori editorii de ziare să se fi întâlnit undeva, la un restaurant, într-o cameră de hotel ori într-un buncăr secret, să se privească ochi în ochi şi să se întrebe: „Ce facem cu printul?“.
Are dreptate. Aceşti oameni, patronii şi managerii de presă, de care depinde statutul publisherilor noştri, nu gândesc pe imaginea de ansamblu. Niciodată. Nu sunt preocupaţi de soarta presei. Sunt nişte insecte rapace, puse pe căpătuială, ori prizonierii sistemului actual, ce nu le permite să se manifeste.
Iată, de exemplu, îi vedem acum pe unii dintre ei, ca pe Adrian Halpert sau Laurenţiu Ciocăzanu ori Răzvan Corneţeanu de la Reporter Virtual, încercând să construiască. S-au eliberat din burta unui publisher şi se manifestă ca nişte oameni normali. Bravo lor!
Deci: ce ar putea fi făcut pentru salvarea presei scrise?
Publisherii trebuie să priceapă că miza la print pe ştirea în exclusivitate, tipică agenţiei de presă, este una greu lucrativă, pentru că, până când publici tu ediţia scrisă, ştirea şi-a luat zborul pe Internet şi nu te mai citeşte nimeni. Decât cel mult pe Internet, unde pay-per-view în România nu dă rezultate.
Aşadar, cei care dau acum ştiri de câteva rânduri, cu titluri de o şchioapă, transformându-şi publicaţiile cu ştaif şi tradiţie în tabloide fără femei dezbrăcate, în opinia mea greşesc.
Doar în cazuri cu totul excepţionale ştirea în exclusivitate îşi are locul pe frontispiciul unei publicaţii pe print. De obicei, ca esenţă, ca expresie a unei investigaţii făcute de un jurnalist al tău.
Aşadar, pe paginile de specialitate, doar subsolul de la o publicaţie de print ar trebui, în viziunea mea, dedicat ştirii pure, ca o listare bref a celor mai importante informaţii, iar partea de sus ar trebui alocată sistematic investigaţiei de presă.
Aceasta înseamnă însă iniţial, până îţi creezi renumele că publici investigaţii dum-dum, o investiţie substanţială. Un jurnalist de investigaţie poate sta chiar şi o lună pe o anchetă grea şi trebuie plătit pentru asta ca lumea.
Nu mă refer la anchetele servite, care sunt o formă degradată de jurnalism, ci la adevărata anchetă de presă. Cine nu înţelege la ce anume mă refer, să citească „Toţi oamenii preşedintelui”, de Carl Bernstein şi Bob Woodward.
Pentru a-l face pe Richard Nixon să clacheze politic şi pe oamenii săi să ajungă unde le e locul, Bernstein şi Woodward au muncit ani în şir, audiind mii de interlocutori, sub managementul admirabil al lui Ben Bradlee şi a patronului, Katharine Graham, fie-le ţărâna uşoară amândurora.
Respectabilitatea profesională câştigată astfel de publicaţie, Washington Post, a dus la tiraje impresionante, iar acestea la bani obţinuţi din publicitate şi, prin urmare, la profituri.
Dar acelea erau vremuri de prosperitate a presei, acum suntem în criză. Cum procedăm?
La fel, dar cu o strângere a rândurilor pe managementul de presă profesionist. Eu cred că presa română poate avea două-trei mari cotidiane, cam cinci săptămânale şi mai multe lunare de diferite facturi.
Nu se poate trăi însă dacă nu ai mai multe reţele concurenţiale, naţionale de difuzare, care să facă merchandising profesionist, la raftul cu publicaţii.
Cred că oligopolul regiilor de publicitate şi lipsa reţelelor naţionale de difuzare necesită o reacţie a publisherilor ce vor să facă presa de calitate.
Pe difuzare, acestea trebui să-şi dea mâna şi să edifice împreună cel puţin o reţea naţională, altfel tirajele publicaţiilor pe care le păstoresc vor continua să scadă dramatic.
RODIPET nu mai există, iar fosta Rautakiria este probabil o gaşcă de ţepari, specializaţi în scărpinat publisherii de bani înainte, ca la bordel.
Pe publicitate, monopolul regiilor trebuie desfăcut cumva. Nu am idee nici cum, nici când şi nici nu este treaba mea, ci a profesioniştilor din domeniu, dacă vor o piaţă care să nu fie bazată pe un oligopol, cum stau lucrurile acum.
Cert este că toate aceste lucruri nu sunt posibile fără să avem jurnalişti profesionişti ai investigaţiei de presă, care să asigure conţinutul jurnalistic de calitate fără care nu vinzi nimic. Iar aici începe marea problemă. Despre care putem să combatem până poimarţi dimineaţă.