În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine
ştie ce greutate.
foto: Dilema Veche
Nu se simţea în el liderul, ci „tovarăşul de drum“ comod, puţin şters, dar, una peste alta, benign. În anii care au urmat, chimia personajului s-a modificat. N-ar fi nimic nou în asta, dacă, încet-încet, bălmăjeala politică autohtonă nu l-ar fi plasat în centrul vîrtejului.
Ajuns într-o poziţie pentru care nu avea anvergura necesară (cam ca, în alt context, Emil Constantinescu), omul a căzut victima unei iluzii de sine înduioşătoare pînă la un punct, iritantă în cele din urmă. Spus pe româneşte, s-a cam smintit.
De regulă, personajele publice se smintesc de prea mult succes. În cazul de faţă, asistăm la un fenomen ceva mai puţin obişnuit: sminteala şi „slava deşartă“ pe bază de paloare. Mîndria de a da cu oiştea-n gard. Dl Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice.
Punctul ei cel mai înalt a fost ieşirea din cursă înaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale şi căderea euforică în braţele lui Mircea Geoană… citeste tot pe Dilema Veche
