SUA şi Occidentul nu înţeleg şi nu ştiu ce să facă pentru lumea Islamului

Share

Statele Unite ale Americii (SUA) şi lumea occidentală nu au soluţii pentru pacificarea şi democratizarea lumii islamice.

De-a lungul timpului, acest lucru s-a relevat (şi revelat) în unele momente cu un dramatism incredibil, încărcaet cu momente tragice, precum acelea pe care le trăiesc acum afganii netalibani.

Din punctul meu de vedere, Joe Bden este după multe decenii cel mai onest preşedinte american, în această privinţă.

“Misiunea noastră n-a fost să luptăm la nesfârșit în războiul civil al altora și nici să construim o națiune unită”, a declarat recent Biden. Este o declaraţie şocantă.

Nici un preşedinte american nu a avut curajul şi bărbăţia să spună public şi oficial un astfel de lucru, de o asemenea gravitate.

În funcţie de locul în lume în care acţionează reprezentându-şi interesele legitime, SUA procedează corect, parţial corect, ori dovedind o totală neînţelegere a lumii în care face geopolitică globală.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că succesul cu care faci politică globală, când te numeşti Statele Unite, se cuantifică după rezultatele pe care le obţii, nu după deziderate scrise pe un to do list.

Statele Unite sunt marele prieten şi aliat al României de foarte mult timp, cel puţin de pe vremea când preşedintele Woodrow Wilson a sprijin formarea României Mari. De altfel, acţiunea americană de lungă durată, în Europa, a fost şi este cea mai mare reuşită:

1. a securizat Europa Centrală şi Occidentală, la finalul celui de-al doilea război;

2. a reuşit să creeze situaţia aparte geopolitică a Berlinului de Vest şi să o susţină cu succes vreme de decenii, până la căderea Zidului Berlinului;

3. a pus la punct şi implementat Planul Marshall. Prosperitatea postbelică a occidentului european se datorează investiţiilor enorme ale SUA, după al doilea război;

4. a blocat URSS, obligând-o să se retragă din Europa Centrală şi de Est, sufocată economic de propriul său sistem, care era pe pierderi de multe zeci de ani;

5. a determinat, împreună cu un complex de măsuri politice, economice şi sociale ale UE, democratizarea ţărilor de după fosta Cortină de Fier;

6. are în continuare o prezenţă politică şi militară consistentă în aceste state, care le determină în mare măsură cursul geopolitic.

Dar nu peste tot Statele Unite sunt la fel de efective. Un exemplu notoriu de totală neînţelegere a ce şi cum trebuie procedat a fost demonstrat de SUA în intervenţia din Somalia, din anii 1992 – 1993. A fost un dezastru, parte a unei operaţiuni umanitare mai largi, care s-a finalizat în luna martie a anului 1995.

În decembrie 1992, Statele Unite au început Operațiunea “Restore Hope”. Președintele George H.W. Bush a autorizat trimiterea trupelor americane în Somalia, pentru a ajuta la stăvilirea foametei, ca parte a efortului mai mare al Organizației Națiunilor Unite.

Trupele americane s-au dovedit incapabile să facă faţă provocărilor generate de gherilele locale şi efectiv au fost nevoite să părăsească Somalia. de pe plajă.

După ocuparea Irakului, Statele Unite au dovedit iarăşi o totală inadecvare la specificul local. Să ne imaginăm o naţiune în care copii şi adolescenţii sunt crescuţi de mici, de facţiunile extremist-teroriste, pentru a se detona, spunându-li-se că astfel vor ajunge în rai, unde vor trăi veşnic, printre munţi de pilaf.

Aceşti oameni total diferiţi de noi, europenii, ori de americani, văd prezenţa americanilor şi, în general, a oricărui străin, în ţara lor, drept o agresiune. Ei consideră că este o misiune sfântă să lupte împotriva creştinilor invadatori, care îi corup şi îi îndepărtează de valorile islamice.

Prima mare greşeală a lui Bush, după invadarea Irakului, a fost numirea la Bagdad a guvernatorului american Lewis Paul Bremer the IIIrd, un exponent al aripii teoconservatoare a Partidului Republican al preşedintelui.

Aripa aceasta teoconservatoare este cea care a livrat SUA şi lumii, ulterior, pacostea numită Donald Trump.

Revenind la Bremer, imaginaţi-vă: trimiţi să administreze afacerile vaste ale unui stat traumatizat, scindat între şiiţi şi suniţi, un radical creştin, care urăşte sincer Islamul şi nu înţelege nimic din Irak.

Efectul acţiunilor lui Bremer a fost asmuţirea şiiţilor contra suniţilor, şi invers, şi transformarea Irakului în teatrul unui război civil nedeclarat interminabil. Seminţele apariţiei Al Qaida şi apoi ISIS au fost sădite atunci.

Dar cel mai şocant este, sintetic, ceea ce s-a întâmplat în Afganistan, un stat în care, după 11 septembrie, complexul militar-industrial american nu a fost interesat decât de o expediţie militară de răzbunare, după atentatele din 11 septembrie, în care să-şi multiplice cifra de afaceri, pe banii contribuabilului american, exact cum s-au petrecut lucrurile şi în Irak.

Business di granda. Cititorul să-şi imagineze câte efecte (ciorapi, chiloţi, maieuri, bocanci, etc.) de exemplu au consumat militarii americani, în misiunea din Irak, apoi să încerce să cuprindă cu mintea câţi bani a câştigat divizia de logistică a mamutului Halliburton, KBR (Kellog , Brown & Root) numai din aceasta şi din numărul imens de raţii de mâncare produse în tot acel timp.

Apoi să înmulţească durata misiunii americane în Irak cu raportul dintre aceasta şi numărul de ani cât au stat SUA în Afganistan şi să raporteze rezultatul calculului la numărul de militari americani din Afganistan, comparativ cu cel din Irak (unde majoritatea covârşitoare a forţelor militare americane au fost companiile private de securitate).

O operaţiune financiară falimentară, atâta timp cât nu duce la rezultate palpabile. Germenii de societate civilă şi de stat de drept din Afganistan sunt atât de insignifianţi, iar corupţia este atât de mare, încât totul, la plecarea americanilor, s-a prăbuşit ca un castfel de cărţi de joc. Iar la final, din nou acelaşi citat onest şi şocant din Josepth Robinette Biden Jr.:

“Misiunea noastră n-a fost să luptăm la nesfârșit în războiul civil al altora și nici să construim o națiune unită.”

În fapt, experţii americani şi, în general, occidentali nu au găsit niciodată o cale de democratizare a unui stat islamic. Să găseşti o astfel de cale este o misiune mai dificilă, pentru orice grup de experţi din lumea asta, decât să găseşti calea spinoasă de la comunismul est-european, la democraţia liberală occidentală – misiune de care SUA şi Occidentul s-au achitat onorabil, comparativ cu dezastrul din Orient, ori cu cel scurt şi dramatic, din Somalia.

Singura soluţie decentă (între anumite limite) găsită de Occident, pentru lumea islamică, a fost susţinerea unor regimuri autoritare favorabile unei relaţii cu lumea euro-atlantică. De exemplu, cazul regimului autoritar al lui Hosni Mubarak, în Egipt. Ori relaţiile decente cu Arabia Saudită, marele aliat al americanilor din zona Golfului. Ori relaţia asemănătoare cu Bahrainul.

Dar să faci democraţie liberală cu forţe politice islamice, în lumea de tip oriental, a fost întotdeauna un eşec.

Mult mai bine cunoscătoare a spiritului Islamului pare a fi Rusia, în limitele intereselor sale: adică în limitele dorinţei Moscovei de a dezbina, a sărăci şi a domina. Şi de a transforma o naţiune într-o populaţie dezorientată, fără identitate.

În fapt, după expediţia-eşec din Afganistan, din anii 70, Rusia a înţeles că nu te poţi lupta la infinit, cu afganii, prin Munţii Hindukuşi, pentru că nu reuşeşti niciodată să le desfiinţezi reţelele ganglionare. SUA au aflat pe pielea lor acelaşi adevăr, în ultimii 20 de ani.

Culmea este că Moscova e avantajată, la nivel de analişti şi experţi, de dezideologizarea postcomunistă: specialiştii ruşi sunt azi probabil mai competenţi decât cei vest-europeni sau americani în a înţelege ce se întâmplă în lumea islamică, pentru că nu mai privesc prin lentila ideologică.

Pe de altă parte, experţii ruşi sunt dezlănţuiţi: fac rău cu un cinism şi o determinare incredibile.

Culmea este că acum, în altă ordine de idei, după ajungerea la putere a talibanilor, la Kabul, SUA au reuşit, prin retragerea aceasta, să-i scoată pe aceşti terorişti din peşterile şi coclaurii fără sfârşit ai Afganistanului.

Dar este o oportunitate pe care nu ştiu cum ar putea să o fructifice americanii. Sunt convins însă că sateliţii Washingtonului monitorizează intens teritoriul Afganistanului, metru cu metru.

În concluzie, Statele Unite, vectorul global al democraţiei liberale, are în prezent probleme în a înţelege ce are de făcut cu şi în lumea orientală, care în anii ce urmează va solicita Occidentul cu mari provocări asimetrice.

Share