Foarte bun interviu despre starea presei realizat de Petrisor Obae cu jurnalistul Cornel Nistorescu. Interviu pe care l-am ascultat cu sufletul la gura, asa cum te uiti la un film politis.,Aam explicat, intr-un comentariu de sub acest interviu, ca nu voi scrie si eu inca un editorial pe acest subiect.
Paradoxal, chiar asta si fac in acest moment, pentru ca tema nu ma lasa in pace. Si nu ma lasa in pace pentru ca este extraordinar de importanta.
Cat de democratie este democratia noastra, ei bine, depinde in buna masura de starea presei. La un moment dat, ma apucasem sa scriu un eseu pe acest subiect, unul pe care ma gandeam sa il transform in carte.
Starea presei. Si ma mai gandesc.
Pentru ca sunt foarte multe lucruri de spus. I-am auzit de mai multa vreme pe Cornel Nistorescu, dar si pe Cristian Tudor Popescu exprimandu-se public foarte critic la adresa rezultatului a ceea ce in buna masura au facut chiar ei din presa romana. Intr-un fel, este si acesta un fel de a-i taia unui om picioarele si a-l critica apoi. Pentru ca nu poate sa mearga.
Exista o generatie intreaga de jurnalisti de calibru, pe care i-a prins Momentul 1990 in functii de conducere. Ori au ajuns ulterior in acestea, avand ocazia sa faca presa fara nici un fel de cenzura, in afara de cea profesionala. In loc sa cante precum ciocarliile, au gagait monosilabic, precum Marinela Nitu la „Happy Hour”.
La toti am vazut talent, extrem de mult talent. Cred ca Nistorescu este cel mai mare reportajist pe care il avem dupa 1990. CT Popescu, cel mai mare polemist. Ion Cristoiu cel mai mare facator de organe de presa.
Starea presei. Este parerea mea,
poate ca gresesc. Din pacate, nu i-a interesat sa lupte deloc contra aluviunilor de nechemati in presa. Recrutate de ei si de catre ceilalti care se aflau in posturi de conducere.
Primii ani de dupa 1990, in presa au intrat tipi idealisti, care voiau sincer sa faca meserie. Nu prea stiau cum, scriind din instinct. Meseria invatata de la maestrii lor i-ar fi putut ajuta sa devina niste nume, niste excelenti jurnalisti. Din pacate, de la maestrii lor au invatat si lucruri mai putin bune. Cum sa se plece cat mai mult. Cum sa se tavaleasca in noroiul celor mai mizerabile compromisuri si sa vaneze cel mai mare contract.
Clauza de co
nstiinta? Ce este aceea? Banu’, frate, banu’ conteaza! – este refrenul obsedant, pe care l-am auzit in toti acesti ani. Aceasta de la oameni la care am tinut, pe care i-am respectat si i-am apreciat. Astfel, am ajuns acum in situatia ca acei putini care mai lucreaza in presa, dintre cei care au inceput visatori aceasta meserie in primii ani de dupa 1990, se intreaba in ce fel de meserie sa emigreze cat mai rapid, pentru ca gluma cu emigratul in Congo s-a rasuflat demult.
In acest moment, revolutia si-a mancat copii,
iar majoritatea corifeilor presei de dupa 1990 au fost aruncati in sus cu atata avant, ca aceia pe care i-au luat de crescut le-au luat locul in schema redactionala. Si fac exact ce au invatat de la maestrii lor. Sub acestia, apar noi generatii de mutanti, care nu stiu sa iasa pe teren, cu pixul si carnetul in mana, sa ia o declaratie in exclusivitate.
Defapt, nici nu este indicat sa faci un asemenea gest iresponsabil. Seful de sectie te va lua la ochi, pentru ca te va recepta ca pe un pericol, in ascensiunea sa in ierarhia redactionala. Protagonistii conferintei de presa sau, in general, evenimentului, vor suna in redactie, sa se planga ca ai fost obraznic. Chiar daca nu ai fost. Nici nu mai conteaza aceasta.
Rezultatul acestei stari de fapte este ca redactiile s-au transformat in niste colectii de vanatori avizi de stiri pe Internet, scrise de cele cateva agentii de presa romanesti. Vanatorii stau ziulica-ntreaga cu ochii bolditi in calculatoare si se bat intre pe aceste stiri. Cine-a vazut-o primul. Atat. Astfel, calitatea informatiei date de ziarele noastre cu nume a scazut considerabil si, odata cu aceasta, si tirajele.
Starea presei. Iar jurnalistii de calitate care mai exista,
ori au nervii tari si pielea groasa si fac munca de functionar, ori incearca sa faca treaba pe cont propriu, precum Petrisor Obae sau Calin Cosmaciuc, ori s-au apucat de alte meserii, dupa veleitatile fiecaruia, precum Cristian China. Am exemple cat nu-mi ajunge timpul sa scriu.
Cealalta fata a monedei arata cam astfel: ce sanse aveau Cristoiu, Rosca Stanescu sau Nistorescu, daca erau niste sfinti, strangeau banii castigati in anii de tiraje mari si investeau in presa curata 100%? Puteau rezista pe piata? Ma indoiesc. Presiunea capitalului a fost tot mai mare, atat de mare, incat doar geniu al business-ului, pe langa jurnalist cu stofa, sa fi fost, si te descurcai.
Eu recunosc ca nu stiu daca, presupunand ca as fi fost unul dintre acesti domni (pe care ii respect pentru calitatile lor, pe unii dintre ei pentru ca au fost maestrii mei si, deopotriva, ii critic pentru ce cred eu de cuviinta sa-i critic), m-as fi descurcat mai bine decat ei. Poate ca as fi dat faliment frumos si vertical.
Dar ucroniile nu ma intereseaza
decat atunci cand scriu beletristica. Acum situatia este foarte grava. Il respect pe Cornel Nistorescu, pentru faptul ca are luciditatea sa constate starea deplorabila in care a ajuns azi presa. La fel, il respect si apreciez si pe CT Popescu, pentru diatribele pe care le-a lansat si, probabil, le va mai lansa pe acest subiect.
L-am auzit insa pe Nistorescu spunandu-i lui Obae ca in vremuri de criza vor fi triate valorile, ca nu exista alta solutie. Ma indoiesc profund, domnule Nistorescu. Cred ca nu stiti ce poate realitatea cruda.
Eu cred ca vor rezista, in primul rand, trei tipuri de indivizi, in presa, ca si peste tot; toate lichelele competente; multe lichele incompetente; pilosii competententi; multi pilosi incompetenti. Na, ca sunt patru tipuri. Dincolo de aceste categorii, pe ici, pe colo, va mai scapa, bine de tot jumulit, cate un om competent si vertical.