Singurătatea PDL: între mânia trecătoare și ura statornică a străzii (Mme Blogary)

Share

~Mihail Neamţu~

Spectatorul enervat

Emisiunile cu public au dichisul lor. Se înşeală amarnic cel care crede că „aplaudacii” aşezaţi cuminţi în gradene sunt doar oameni obosiţi, eventual săraci, lipsiți de idei sau demnitate.

foto: UncommonPhotographers

Dimpotrivă, fără un decupaj al străzii prezent nemijlocit în fața oamenilor politici, dezbaterile TV alunecă într-o sterilitate și cacofonie bine-cunoscute.

Hotărârea lui Radu Moraru de-a organiza un alt format al emisiunii Nașul (pe Zece TV) are un tâlc: perorațiile invitaților trebuie confruntate cu emoția vie a sălii.

Populism? Poate. Nevoia de rating? Era și firesc. Nu există vreo entitate fizică ori spirituală care să disprețuiască a priori audiența: chiar și preoții vor credincioși atenți la predică; sportivii își doresc săli pline cu suporteri; marile companii visează la un număr crescând de fani sau aderenți.

Recent, am făcut și eu experiența neașteptată a unei emisiuni cu public. Am fost invitat de Radu Moraru în postura de comentator al fenomenului politic alături de reprezentanții a trei partide: Diana Tușa de la PNL, Ecaterina Andronescu de la PSD și Gelu Vișan de la PDL.

Am asistat la schimbul curent de opinii între apărătorii Uniunii Social-Liberale (Tușa & Andronescu) și omul puterii (Vișan). Rând pe rând, au căzut în gol toate argumentele etico-doctrinare împotriva straniei struțocămile doctrinare.

Nu mai mișcă sufletește pe nimeni să spui (așa cum am făcut-o și eu) că un mare istoric precum Gh. Brătianu s-ar întoarce în mormânt la vederea concubinajului dintre conservatori, socialiști & liberali.

Nu fără tristețe, am constatat apoi că anticomunismul are un efect electoral nul. Mazăre poate purta orice cămașă – maoistă, cheguevarist sau fidel-castristă -, câtă vreme subvenția la căldură e subiectul zilei. Moartea lui Vasile Paraschiv nu interesează fosta clasă muncitoare.

Poate tocmai de aceea, executivul și legislativul nu se grăbesc să promoveze proiecte generoase precum un Muzeul al Dictaturii în București. O sală polivalentă aduce mai multe voturi decât un chivot al memoriei pentru suferința lui Maniu, Mihalache sau Coposu.

Considerentele morale care scot la iveală incompatibilitatea între ideile economice ale stângii (taxă progresivă) și principiile dreptei (stimularea investițiilor) sunt, iarăși, irelevante. Talpa țării înțelege distincțiile doctrinare la fel de bine cum percep agnosticii miza dezbaterilor teologice de la marile concilii ale Bisericii: deloc.

Nimănui nu-i pasă că PNL n-are un think-tank afiliat la rețeaua organismelor de dreapta din spațiul nord-atlantic (și că PDL are). Minoritatea atentă la aceste finețuri nu depășește 1% din electorat. Restul oamenilor vor altceva decât vorbe despre statistici rozalii sau promisiuni de creștere.

Ei știu c-o duc prost, că își cumpără haine și mâncare de proastă calitate și că au multe rate de plătit la bancă. Tinerii cei mai buni au plecat din țară, luînd cu ei suflul antreprenorial, credința în autonomie. Strigătul nemulțumirii celor rămași în România e rostit cu maximă vehemență.

Chiar dacă lucrez într-o instituția a Statului (unde poți lua rapid pulsul nemulțumirii generale), niciodată n-am simțit mai mult clocotul mut al unei mulțimi de oameni, cum erau cei aduși în emisiunea lui Radu Moraru. Și nu se aflau acolo pentru a asculta perorații! Oamenii vroiau să cântărească soluții.

Oricât de previzibil, fals, prost argumentat sau înșelător, discursul doamnei Andronescu sau Tușa putea obține aplauzele mulțimii printr-un efect simplu: încheind orice frază adresată reprezentantului Puterii cu formula simplă: lumea s-a săturat de voi! Efectul euforic era garantat.

Monologul opoziției

Evident: ambasadorii Uniunii Social-Liberale rămân adepții unui discurs mono-maniacal, compus dintr-o singură litanie (Jos Băsescu!). În spatele semnelor de exclamație nu descoperi programe, politici fezabile sau oameni cu parfum de credibilitate.

Și totuși: e greu, dacă nu imposibil, să convingi o mulțime semi-înfometată, obosită și enervată, că ideile produc realitate sau că, într-un limbaj metaforic, inteligența unui calcul geometric sau reacția instinctuală a unui căpitan de marină (care virează brusc într-o direcție) poate salva orice vas de la scufundare.

Pentru versiunea contemporană a poporulului român (care nu s-a născut printr-un manifest împotriva taxării injuste, precum poporul american în luptă cu Coroana Britanică), teoria înseamnă foarte puțin. La noi, Parlamentul nu are o mare Bibliotecă, așa cum Congresul american se poate lăuda cu rafturile lui Thomas Jefferson sau John Adams.

Disperarea colectivă e atât de mare… citeste tot aici

Share