În acest moment, în jocul de putere al forţelor semnificative socialmente a apărut un nou mare actor: sinergia metafizică a voinţei celor mulţi.
Obligaţia omului care este preocupat de procesele şi fenomenele societăţii moderne este să le sistematizeze ritmic, propunând explicaţii logice ale mecanismelor sociale, politice, economice, financiare, culturale care duc la petrecerea anumitor lucruri în lume. Aşadar, omul acesta preocupat de aceste lucruri explică logic ceea ce se întâmplă în lume, de ce se întâmplă, cum şi unde se întâmplă, care sunt actorii ce duc la producerea acestor fenomene şi încearcă să întrevadă în ce direcţie vor evolua lucrurile în continuare. Oamenii care au această activitate sunt cei care, atunci când omul obişnuit se odihneşte, stau treji şi gândesc, încercând să găsească explicaţii la ce ni se întâmplă nouă, celorlalţi, au un rol social demn de notat. Ei sunt ca sistemul inteligent al unui vas de croazieră, care este capabil să scaneze oceanul planetar, să vadă obstacolele şi să întrevadă spre ce se îndreaptă pachebotul, cum şi de ce anume. Fără aceşti indivizi, omenirea ar orbecăi.
Despre cum schimbăm chiar noi radical omenirea şi nu ne dăm seama
Vom vorbi de acum încolo despre anumite momente ale istoriei. Dar ele sunt doar borne orientative, pentru că, temporal vorbind, ele diferă semnificativ de la un loc al lumii la altul în care s-au manifestat.
Până la momentul 1990, lumea în care trăim mergea înainte în direcţia dată de rezultanta forţelor sociale clasice, cunoscute. Mă voi rezuma la părinţii liberalismului, care, în opinia mea, au înţeles cel mai bine mecanismele societăţii în care au analizat anume ceea ce se întâmplă.
Economistul şi filosoful scoţian Adam Smith punea în 1776 bazele teoriei liberalismului clasic, cu „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor”.
Aceasta este o lucrare fundamentală, în opinia noastră, pentru înţelegerea a ceea ce s-a petrecut cu omenirea până la momentul 1990 şi după.
Smith vorbeşte despre existenţa în lume a trei mari forţe sociale, care modelează sistemul social:: forţele statului, forţele pieţei şi forţele societăţii civile.
În doctrina de centru (liberalismul clasic este o doctrină de centru), acest om de o profunzime formidabilă indica necesitatea ca, pentru sănătatea societăţii umane, cele trei mari forţe să se afle, pe cât posibil cu putinţă, în echilibru.
Toate relele, involuţiile, evoluţiile din istoria umanităţii pot fi explicate prin jocul de putere al acestor trei mari forţe sociale. De la momentul însă la care Adam Smith a fundamentat această teorie, punând bazele capitalismului clasic al secolului XX, aceste forţe nu au încetat să se fragmenteze.
A rezultat un sistem de mecanisme sociale splitate, rafinate, ce acţionează micro şi macrosocial, care tind să îndeplinească diferite roluri sociale de nişă şi care creează trenduri sociale, economice, politice, culturale şi educaţionale mai mari sau mai mici ca prestanţă şi intensitate şi, deci, impact, ce acţionează non-stop, dincolo de voinţa noastră.
De exemplu (şi cu asta intrăm în altă secţiune a explicaţiei noastre), acţiunea new-age-iştilor care cred în puterea pietrei gânditoare, însufleţite şi a „artistei plastice” care se aşează nudă, în şpagat, pe o hârtie, vopsită pe inghinali şi dosul picioarelor cu vopsea tempera roşie, apoi se ridică, lasă să se usuce amprenta pe care a pus-o pe coala albă, apoi expune la Muzeul Guggenheim „creaţia” – sunt două exemple de forţe de nişă, care au purtat vasul de croazieră al umanităţii spre anumite orizonturi ale oceanului planetar.
Punctul de inflexiune 1990
Acest fenomen social a fost revoluţia sexelor. Nu discutăm aici despre moralitatea lui, doar îi semnalăm prezenţa. El a fost unul dintre fenomenele sociale care au contribuit la ajungerea la punctul de inflexiune 1990.
Un altul a fost cel al nişării progresive, tot mai pronunţate a producţiei tuturor produselor şi serviciilor din lumea contemporană.
În anul 1955, în SUA (mama, motorul acestor forţe sociale nişate) exista un singur tip de telefon, negru, cu receptorul clasic cunoscut, care se punea în furcă.
30 de ani mai târziu, o dată cu edificarea pe continentul nord-american, pe orizontală, a serviciului telefoniei universale, a apărut un florilegiu formidabil de terminale telefonice de toate tipurile, mărimile, culorile şi formele.
Nu ne referim la cazul telefonului întâmplător. El are legătură cu explozia industriei IT&C, cu Internetul şi, fundamental, cu comunicarea. Iar comunicarea este factorul de necontrolat, natural, organic al societăţii în care trăim azi, care produce schimbările dramatice la care ne referim.
„Momentul 1990” a început în SUA în anii 60 şi s-a manifestat făţiş, plenar, în lumea afacerilor atunci când pentru prima dată cifra de afaceri a sectorului IT&C a depăşit cifra de afaceri din Metalurgie.
„Momentul 1990” a fost în România în decembrie 1989, în Cehoslovacia în timpul primăverii pragheze, în Polonia s-a manifestat virulent în timpul grevelor Solidarnosc din Nova Huta, Gdansk şi Gdinia din 1979, 1980 şi ulterior, iar în Franţa în timpul protestelor de stradă din 1968.
Preocuparea noastră principală: comunicăm
În acest moment, sub presiunea fantastică a lumii capitalului, tipic americane, deţinând o supertehnologie formidabilă, ubicuă, omenirea are o principală preocupare şi nici măcar nu-şi dă seama: comunică global, într-o manieră în care nu a făcut-o niciodată în istoria sa.
Rezultatul acestui fapt este un nivel de cunoaştere superior la orice nivel de cunoaştere din istorie. Când vorbim despre „cunoaştere” nu ne referim la cunoaşterea ştiinţifică, ci la orice fel de cunoaştere, pe orice subiect existent.
Cunoaştere înseamnă şi că, atunci când un activist se manifestă la Toronto, oricine, de oriunde de pe mapamond, poate afla acest lucru, dacă e relevant pentru sine.
Cunoaştere înseamnă însă şi că un sindicat al crimei se organizează acum adhocratic, folosind supertehnologic interfeţe IT&C.
Cunoaşterea s-a manifestat la momentul noiembrie 2014, când informaţia că PSD strangulează votul Diasporei s-a răspândit printre toţi românii şi aceştia au reacţionat represiv electoral.
Cunoaşterea s-a manifestat virulent în timpul Maghrebian-Arab Spring, din anii trecuţi.
Cunoaşterea se manifestă şi prin felul în care grupul infracţional Hrebenciuc – Paltin Sturdza – Chiuariu a acţionat, deturnând probabil sistemul retrocedărilor pentru interese personale, de grup, ilegale.
Noua forţă
Ei bine, în opinia noastră, de la momentul 1990, ceva s-a întâmplat: a apărut o nouă forţă socialmente semnificativă, ce nu se mai manifestă însă nişat, ci global. Această forţă este foarte greu de detectat, pentru că se manifestă difuz şi e peste tot, ca aerul.
Este vorba despre forţa metafizică a celor care nu fac nimic concret social (proteste, manifestaţii sub diferite forme, greve – aşa-numitul activism civic), a căror voinţă colectivă se manifestă la nivelul noosferei, prin cunoaştere, presând pe celelalte forţe sociale existente – a corupţilor, a corporaţiilor, a sindicatelor, a patromatelor, a mamelor singure care-şi duc zilnic copiii la creşă, pentru că nu are cine să-i crească – forţele clasice, palpabile ale sistemului social.
Această forţă metafizică, invizibilă a celor ce nu fac aparent nimic pe activismul social se bazează în primul rând pe cunoaştere.
Pierre Baudrillard afirma că omenirea, în lumea modernă, este formată din indivizi angoasaţi de presiunea lumii moderne, însinguraţi, alienaţi.
Evoluăm?
Prin cunoaştere şi comunicare, folosind IT&C, indivizii aceştia alienaţi ai lui Baudrillard adună sinergii incredibil de mari în noosferă, care ne dau o speranţă în plus că lumea în care ne aflăm are o şansă să evolueze, nu să involueze.
Revoluţia democratică islandeză nu ar fi fost posibilă fără această forţă metafizică extraordinară. Indivizi care nu făceau nimic revoluţionar (în centrul Rejkjavikului manifestau câteva mii de oameni), ce se duceau la muncă, mergeau pe străzi, stăteau în case, mâncau, dormeau etc. contribuiau dramatic la ceea ce se petrecea în stradă prin cunoaştere şi consimţire tacită, implicită, implacabilă.
Nimic nu se poate opune acestei forţe extraordinare la care ne referim. Aceasta s-a manifestat şi în Hong Kong, unde activiştii pentru drepturile omului care luptă contra regimului comunist de la Beijing ţin piept presiunilor acestuia.
Ele se manifestă în SUA, unde cei ce deţin cunoaşterea, dar nu se manifestă explicit, ci-şi văd de treburi, consimt la manifestaţiile de protest ale unei minorităţi contra actelor de violenţă şi crimelor contra omului simplu, de pe stradă.
Este un lucru bun. Ca şi cum pachebotul omenirii ar fi împins de o mână nevăzută, constant, cu blândeţe, spre ape mai serene, în timp ce restul forţelor sociale îl orientează spre furtuni şi căderi de apă.
Avem o şansă. Să nu o ratăm, pentru că lucrurile nu stau pe loc, se modifică încontinuu, cu o viteză uimitoare, devenind tot mai complexe şi generând tot mai multe forţe de nişă, din cele mai diverse direcţii cu putinţă. E o fereastră de oportunitate care trebuie folosită şi care probabil că nu va sta deschisă la infinit.