De 32 de ani, Rusia a folosit legislaţia românească pentru a prelua în amdinistrare hălci din economia românească.
Apoi, când i s-a căşunat, a folosit tot felul de metode onscure de a se folosi de aceste participaţii pentru a şantaja autorităţile, a-i implica în fapte de coupţie pe puternicii zilei, ori pentru a se răzbuna pur şi simplu.
Un exemplu tipic este cel al Mechel Târgovişte, urmaşul Combinatului de Oţeluri Speciale. După ce a preluat în 2002 unitatea, care fusese înfiinţată, Mechel a lăsat COS să se prăbuşească în anul .
Cu unităţile Ductil Steel, din Buzău, şi Mechel Câmpia Turzii (fosta Industria Sârmei), Mechel avea înainte de dezastru, în România, 70.000 de angajaţi.
Pe 1 iulie 2021, Mechel Târgovişte a intrat în faliment. După ce concernul rus a provocat falimentul companiei sale, oamenii ruşilor din România şi idioţii utili au afirmat: „Guvernanţii (n.n.: din România) sunt incompetenţi!”.
Dar să vedem mai jos datele furnizate de Ziare.com:
Alor şi Marco Group
Alor Oradea a fost o companie producătoare de alumină, din România. Era singura fabrică de alumină care folosea bauxită autohtonă. Alor a fost cumpărată la valoarea de lichidare, de Russki Aluminium (deținută de oligarhii Roman Abramovici și Oleg Deripaska), în anul 1998.
În anul 2001, rușii au închis fabrica, pe motiv ca nu mai era profitabilă. Alor a fost singura fabrică de alumină tubulară din Europa.
În 2002, Marco Group (în 2007 și-a schimbat denumirea în Vimetco) a devenit acționar la Alro Slatina, cel mai mare consumator de energie din România.
În 2018, acționarii ruși anunțaseră că scot la vânzare Alro Slatina – cel mai mare producător de aluminiu din Europa continentală.
Printre acționari a apărut și Pavăl Holding (deținută de frații Pavăl, patronii Dedeman) care deține 23% din companie.
La sfârșitul anului trecut, Alro era din nou pe punctul de a-și închide producția, din cauza scumpirii energiei. Până la urmă, au închis doar o parte din producție.
În anul 2005, Alro devine acționar majoritar la Alum Tulcea, singura companie producătoare de alumină. Principalul client Alum SA este Alro Slatina.
Astfel, monopolul pe aluminiul românesc a devenit în totalitate rusesc.
RAFO Oneşti
După mai multe scandaluri și jafuri săvârșite de români ca Marian Iancu, Ovidiu Tender și Corneliu Iacubov, Guvernul Năstase a şters datoriile Rafinăriei RAFO Onești.
În 2005, RAFO a fost cumpărată de compania Calder A, în spatele căreia se află fondul PMG-Privatstiftung, condus de omul de afaceri rus Yakov Goldovsky.
În anul 2009, RAFO ajunge în protofoliul companiei rusești Petrochemical Holding, deținută tot de oligarhul Yakov Goldovsky.
În 2015, Petrochemical Holding a anunțat că va închide și va vinde la fier vechi rafinăria de la Onești, care avea datorii de peste 312 milioane de lei și pierderi de 287 milioane de lei.
Oligarhul rus Yakov Goldovsky, apropiat de regimul Putin, a vândut rafinăria în anul 2016, unui basarabean, Vitali Cebanu, un apropiat al filorusului Renato Usatîi.
Basarabeanul a revândut apoi rafinăria unui belgian, Daniel Goldenberg, acesta fiind patronul firmei Result-4-You BVBA, fost membru în Consiliul de Administrație al RAFO.
După mai multe peripeții și insolvețe, în 2020, rafinăria a fost preluată de compania Roserv Oil, deținută de mafiotul Gruia Stoica, cu 6 milioane de dolari. Cu toate acestea, rafinăria nu a fost încă repornită.
Pe vremea comunismului, RAFO a fost cel mai modern combinat de prelucrare a petrolului din sud-estul Europei.
Petrotel Lukoil
Petrotel Ploiesti a fost achiziționată în anul 1998, de LukOil, în defavoarea concernul american ConocoPhilips.
În anul 2011, Lukoil a început, în calitate de finanțator, procedura de contractare a serviciilor pentru realizarea centrului de date al Autorității Naționale pentru Resurse Minerale, pentru gestionarea resurselor naturale din România, cuprinzând informații cu diferite grade de secretizare. Foarte periculos pentru statul român.
Deși Petrotel s-a confruntat cu mari pierderi financiare, în 2012, Lukoil a primit în concesiune două blocuri de exploatare în apele teritoriale române din Marea Neagră: EX-29 Est Rapsodia și EX-30 Trident – concesiune preluată apoi de Romgaz.
Dezastrul Lukoil a început în anul 2014, când Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a declanșat o anchetă, în cursul căreia concernul rusesc a fost acuzat de fraudarea bugetului național cu circa 4,30 miliarde de euro.
După câteva săptămâni, la interventia lui Ponta, instanţa a decis ridicarea unei părţi din sechestru, iar compania şi-a reluat activitatea. La începutul anului 2015, procurorii au pus sechestru pe antrepozitul fiscal al concernului rus.
Gazprom
Condusă de doi oameni de încredere ai lui Putin, Gazprom deține concesiuni petroliere în România, prin subsidiara sa sârbă, NIS (Naftna Industrje Srbia) Petrol. Aceasta are concesiunile petroliere Jimbolia (județul Timiș) și Tria (Bihor).
NIS a declanșat o ofensivă foarte agresivă, deținand în România și aproape 200 de benzinării. Compania de stat Gazprom este și principalul furnizorul extern de gaze al României, asigurând circa o cincime din necesarul de gaze al țării, prin intermediul Bursei de Gaze de la Baumgarten, din Austria.
În 2013, Gazprom a anunțat achiziționarea companiei Marine Bunker Balkan, care alimentează cu combustibil nave, în Portul Constanța.
Ivorski, Runicon
Probabil că printre primii afaceriști ruși care au venit în Romania este Constantin Ivorski prin grupul de firme Unicom. Iavorski a fost ministru al energiei în Republica Moldova la începutul anilor ’90 și a făcut afaceri dubioase sub protecția politicienilor români apropiați Moscovei.
Înca din ’90 Iavorski a revândut, prin companiile sale, energie electrică sub prețul pieței. El a intermediat și livrări de gaze, prin firme căpușă deschise în Elveția, cărbune pentru termocentralele românești sau s-a implicat în imobiliare.
Iavorski este cel care le-a făcut loc rușilor de la Gazprom în Portul Constanța. În anul 2013, el a vândut firma Marine Bunker Balkan rușilor de Gazpromneft Marine Bunker, controlată de gigantul rusesc Gazprom.
În trecut, Constantin Iavorski a lucrat pentru firma Runicon SA, din Elveția, controlată de oligarhul rus Roman Abramovici.
TMK
TMK a deținut în România două combinate: producătorul de țevi TMK Artrom Slatina (cumpărată în anul 2004) și combinatul siderurgic TMK Reșița.
Dacă la Slatina lucrurile au fost curate, la Reșita combinatul a fost vândut de mai multe ori, unor companii americane, care nu și-au respectat angajamentele și apoi, în anul 2004, a fost cumpărată de TMK, pentru un euro.
Interesant este că TMK Reșița furniza toată materia primă necesară Artrom Slatina. Președintele consiliului director al TMK este cunoscut drept un susținător înfocat al lui Vladimir Putin.
Anul trecut, TMK Reșița a fost radiată, după o fuziune prin absorbție cu Artrom Slatina. În perioada anilor 1988-1989, Metalexportimport exporta oțel și aluminiu în valoare de două miliarde de dolari anual. Acum, firma este falimentată.
Serghei Shmatko şi Atomstroy, Afacerea Mechel
În anul 2007, controlul asupra firmei de comerț exterior a fost preluat de Rosatomstroy, parte a grupului rusesc Atomstroy, condus de rusul Serghei Shmatko (fost ministru al Energiei, în perioada anilor 2008-2012).
În aceeași perioadă, guvernul de la Moscova a fost condus de Vladimir Putin, care îi cedase președinția lui Dmitri Medvedev, în numele democraţiei.
Compania Mechel a început din anul 2003 să strângă în portofoliul ei combinatele Mechel Câmpia Turzii (INSI), Mechel Târgovişte (COS), Ductil Steel Oţelu Roşu, Ductil Steel Buzău, Laminorul Brăila şi Mechel Reparaţii Târgovişte.
Patronată de Igur Zyuzin, unul dinte cei mai bogați ruși, Mechel avea, în anul 2010, aproximativ 70.000 de angajați în România. După problemele companiei rusești cu Putin, în anul 2013, Mechel cedează activele sale din România unei firme de apartament, pentru 50 de euro.
Închiderea combinatelor a redus atunci cu 15% producția de oțel a României, afectând puternic sectorul Construcțiilor, având în vedere că în anul 2010 compania asigura 80% din industria de oțel-beton a țării.
Boris Golovin
La un moment dat, interesele în România ale Companiei Mechel au fost reprezentate și printr-un fost ofițer al trupelor speciale (Spetnatz) din cadrul GRU (fostul serviciu de spionaj al Armatei Roșii), pe nume Boris Golovin.
Golovin a încercat și o afacere cu autobuze rusești, la UCM Resiţa, prin firma Robus Reșița.
La începutul anilor 2000, Boris Golovin s-a implicat în retehnologizarea Complexului Energetic Hunedoara, un eșec răsunător, care a făcut ca România să plătească aiurea 21 de milioane de dolari.
Investiția reprezenta compensarea unei datorii istorice a URSS, rezultată din participarea României la construcția Combinatului Krivoi Rog.
În paralel, firmele lui Golovin alimentau cu cărbune rusesc centrale electrice și de termoficare românești.
Numele lui Golovin apare în firma Global Energy Investment, societate unde este asociat cu Horia Constantin Bejan, fost director în Ministerul Economiei și fost partener de afaceri cu Constantin Iavorski.
Prin intermediul Global Energy Investment, Golovin și Bejan dețineau peste 85% din Global Internațional SA, acum radiată.
Acțiuni la această firmă mai avea și societatea Engineering Company Ziomar, înregistrată în localitatea Podolsk, din Rusia.
Ziomar, acţionari de soi
Printre acționari, se mai aflau ucrainenii Olga și Dmytro Pokhvata, rușii Alexey Ustinov și Victor Ustinov, Valeriu Petru Achiriloaie și Nicolae Costache.
Victor Ustinov a fost atașat comercial al Rusiei la București. El reprezenta compania Engineering Company Ziomar, casa de comerț a companiei rusești de stat ZiO Podolsk, producător de utilaje nucleare, implicată în programul de îmbogățire a uraniului din Iran.
ZiO Podolsk este o filială a companiei Atomenergomash, care la rândul ei este o subsidiară a Rosatom. Ultima este o corporație de stat rusească înființată din ordinul președintelui Vladimir Putin, în decembrie 2007, și care gestionează toată activitatea nucleară civilă din Rusia.
În anul 2007, firma Global Internațional 2000 s-a asociat cu italienii de la Enel și Romelectro, pentru a construi una dintre cele mai mari termocentrale pe cărbune din sud-estul Europei, la Galați. Proiectul de două miliarde de euro a fost stopat de Greenpeace.
Până la urmă, Golovin a reușit să pună mâna pe Uzina Termoelectrică Giurgiu SA, privatizată în 2010, de Consiliul Județean Giurgiu.
Prețul de achiziție a fost de aproximativ 22 de milioane de lei, însă CJ Giurgiu a răscumpărat Centrala Termică Giurgiu, cu 14,7 milioane de lei. Bani care au ajuns în conturile firmei Global Internațional 2000.
La momentul privatizării, uzina era singura care furniza energie termică pentru giurgiuveni. Acum, fosta societate de stat se află în faliment.
Sub patronajul colonelului Boris Golovin, fostului ministru al Transporturilor, Lucian Șova, și masonului Stelian Nistor, s-a încercat și realizarea unui afaceri cu autobuze rusești. Șova a fost acționar în firma Regional Romlines, care și-a înterupt activitatea.
Asociații lui Șova din această firmă erau Boris Golovin, Romcar Russian Buses SA, AC Management și Niso Transeurope. Ultima firmă era controlată de Lucian Șova și Stelian Nistor.
Banca KGB
Însă cele mai spectaculoase afaceri, sau mai bine zis combinații, au fost făcute de Armen Goutchian. Armen Goutchian s-a refugiat în România, deoarece fusese implicat într-o escrocherie de proporții, ce a vizat fraudarea unui fond de pensii al rușilor, prin intermediul grupului rus de investiții MMM.
Afacerea a fost, la vremea respectivă, o mare țeapă financiară în Rusia. Pentru a scăpa de cei pe care-i escrocase, Armen a fost declarat mort și a părăsit țara, cu destinația România.
Din motive de protecție, el și-a schimbat apoi numele în Armen Călin, după căsătoria cu românca Georgeta Călin.
După ce a înșelat mai multe firme, cu câteva miliarde de lei, una dintre afacerile de succes ale lui Armen pe piața țepelor autohtone a fost Compania Populară de Leasing (CPL), înființată în anul 1999, cu sediul la aceeași adresă cu Cooperativa de Credit Banca Populară Română (BPR).
Apoi, Armen a apărut alături de Emil Botea, președintele BPR, dar și de președintele Consiliului de Administratie al Băncii Unirea, care a forțat preluarea băncii de către BPR, ca s-o poată vinde ulterior unui grup de afaceriști ruși.
Mișcarea a fost făcută prin intermediul lui Armen Călin, numit director de relații externe al BPR. Au fost purtate atunci negocieri cu reprezentanții unor grupuri de interese rusești, conduse de foști ofițeri de informații din KGB și GRU, precum și de foști demnitari sovietici.
Printre aceștia erau Anatol Bakajef – domiciliat în Germania, fost general KGB și patron al uneia dintre firmele rusești (Eltana) cu corespondență în România, Vitali Kozliakov – fiul unui fost general KGB, fost ministru în Ucraina și director al unui institut de metale rare, Alexei Voskoboy – fost consilier al ministrului de externe al Rusiei (Ivan Ivanov) și președinte al Asociației Industriașilor din Rusia și Anatoly Patron – președintele băncii rusești Commercial Bank for Investments and Tehnologies, înființată în Singapore și cu sediul la Moscova, președinte al Nova Bank (fosta Banca Unirea).
Banca Unirea, devenită Nova Bank, după ce a fost preluată de către ruși, a avut scopul declarat de a ajuta afaceriștii ruși. Nu a acordat încă nici măcar un credit și se pare că a fost folosită pentru sifonarea banilor. În foarte scurt timp a fost desființată.