1. Aspecte generale
După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, preşedintele american George W. Bush a autorizat crearea unor tribunale (curţi) militare, care să judece persoanele implicate în atacurile comise împotriva oraşelor New York şi Washington. Dispoziţia (ordinul militar – military order) preşedintelui Bush se apropie foarte mult de cea a preşedintelui Franklin D. Roosevelt, de creare a unui tribunal militar, care a judecat opt sabotori germani în 1942. În acest caz (speţă), intitulat Ex parte Quirin, Curtea Supremă a confirmat în unanimitate jurisdicţia acelui tribunal (denumit „comisie militară”).
Înainte de a aprofunda această problemă, este utilă studierea diferitelor tipuri de tribunale militare care au funcţionat începând cu Războiul de Independenţă.
Una dintre principalele metode de control legislativ asupra tribunalelor şi proceselor militare sunt Articolele de Război, pe care Congresul le-a transformat în lege. Constituţia investea Congresul cu puterea de a „constitui tribunale inferioare Curţii Supreme”, de a „elabora reguli pentru Guvern şi pentru forţele terestre şi navale” şi de a „defini şi pedepsi pirateria şi alte infracţiuni pe mare, precum şi încălcările aduse Dreptului Naţiunilor”. Prin elaborarea Articolelor de Război, Congresul a definit procedurile şi pedepsele aplicabile în domeniul legii militare.
citeşte şi:
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 2. Deciziile Curţii Supreme (Hamdan v. Rumsfeld)
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 3. Reglementările de drept internaţional
• Rolul instanţelor militare americane în războiul contra terorismului 4. Poziţia administraţiei SUA
De-a lungul timpului, unii oficiali au considerat că preşedintele este împuternicit de Constituţie să creeze tribunale militare, fără a fi necesară o autorizaţie în acest sens. Curtea Supremă nu a acceptat niciodată acest argument. Mai mult decât atât, în unele situaţii, curţile (instanţele) federale şi-au exprimat îngrijorarea că tribunalele militare permit administraţiei exercitarea tuturor celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), iar concentrarea acestor puteri ameninţă drepturile şi libertăţile individuale.
Războiul de Independenţă
În timpul Războiului de Independenţă, Congresul Continental a emis în 1775 unele Articole de Război, specificând procedurile şi pedepsele în domeniul legii militare. Erau stabilite standarde în domeniul răzvrătirii, insubordonării, dezertării, ajutorului dat inamicului, infracţiuni care erau judecate şi pedepsite de către curţile marţiale. Congresul Continental a ales să stabilească aceste standarde în avans, decât să le lase la discreţia oficialilor din sfera executivă sau ale comandanţilor militari.
Astfel, a fost elaborat principiul conform căruia comandanţii militari erau mereu subordonaţi corpurilor legislative (legiuitoare). Articolele de Război împrumutau multe elemente din sistemul britanic, dar Congresul le-a adaptat şi modificat. Legea, intrată în vigoare pe 10 aprilie 1806, consta în 101 Articole de Război.
Multe prevederi defineau pedepsele şi procedurile ce trebuiau urmate de către curţile marţiale. Se arăta că în timp de război „orice persoană care nu era cetăţean sau care datorează fidelitate Statelor Unite ale Americii, care va fi găsită acţionând ca spion, în cadrul sau pe lângă fortificaţiile sau taberele armatelor Statelor Unite, va suferi pedeapsa capitală, în concordanţă cu legile şi uzanţele naţiunilor, pronunţată de către o curte marţială generală”.
După intrarea în vigoare a Articolelor de Război în 1806, Congresul nu a mai întreprins o revizuire cuprinzătoare pentru mai mult de un secol. Cea mai amplă utilizare a tribunalelor a avut loc în timpul Războiului Civil (1861 – 1865), când preşedintele Lincoln a suspendat aplicarea habeas corpus şi a introdus legea marţială în unele regiuni, măsuri ce au fost aprobate de Congres în 1863.
Ordinul militar al lui FD Roosevelt
O revizuire treptată a avut loc în anul 1913, prin contestarea jurisdicţiei unice a tribunalelor militare asupra disputelor implicând legile războiului. S-a dat curţilor marţiale generale puterea de a judeca orice persoană supusă legilor militare, pentru orice infracţiune pedepsită de Articolele de Război, precum şi jurisdicţia asupra „oricărei alte persoane care, prin statut sau prin legea războiului, poate fi judecată de tribunalele militare”. Aceiaşi termeni reapar în Articolele de Război intrate în vigoare în 1916 şi 1920.
În 1942, preşedintele Roosevelt a emis un ordin militar, prin care a decis înfiinţarea unui tribunal militar, care să judece opt sabotori germani. Tot preşedintele a numit judecătorii, procurorii şi avocaţii. După pronunţarea sentinţei, tot preşedintele a şi confirmat-o. Cu toate că acuzaţii au obţinut aplicarea habeas corpus de la instanţele civile până la pronunţarea sentinţei, această cale a fost blocată de către Curtea Supremă, care a confirmat legalitatea instanţei militare.
Pe 13 noiembrie 2001, preşedintele Bush a semnat un Ordin Militar referitor la detenţia, tratamentul şi judecarea unor cetăţeni străini, ca parte a războiului împotriva terorismului (acelaşi ordin prin care se creau şi curţile militare – Order on Detention, Treatment and Trial of Certain Non-Citizens în the War against Terrorism). Ordinul arăta foarte clar că preşedintele privea criza apărută pe 11 septembrie 2001 ca un atac „la o scară care a creat o stare de conflict armat ce necesită folosirea Forţelor Armate ale Statelor Unite”.
Conform ordinului, conducerea efectivă a operaţiunilor militare şi prevenirea altor atacuri militare făcea necesară deţinerea (detenţia) unor cetăţeni străini sau chiar judecarea lor de către tribunalele militare, pentru „violarea legilor războiului şi ale altor legi”.
Natura fără precedent a acestor atacuri şi amploarea pierderilor umane şi materiale i-au făcut pe unii oficiali şi comentatori să afirme că aceste acte nu sunt numai criminale, ci şi acte de război. Ordinul Militar al preşedintelui a scos în evidenţă faptul că se intenţiona considerarea acestor acţiuni, mai mult ca acte de război, decât ca acte criminale.
Distincţia nu este numai retorică. Considerarea (calificarea) atacurilor ca violări (încălcări) ale dreptului internaţional al războiului poate permite Statelor Unite trimiterea în judecată a celor consideraţi criminali de război, ceea ce se va petrece mai mult în cadrul unor comisii militare speciale, decât în cadrul curţilor (instanţelor) federale obişnuite (de drept comun).
(va urma)