motto: „Trecutul e sublim, prezentul mizer”
Trăim timpuri aproape contrarevoluţionare.
Acum aproape 21 de ani, la putere erau foştii comunişti pilotaţi de la Moscova, care se ţineau cu ghearele de putere, folosind cele mai murdare metode de intoxicare a populaţiei pentru aceasta.
În Piaţa Universităţii erau adepţii pluralismului, demoraţiei liberale, deschiderii României spre Occident, spre Uniunea Europeană şi Statele Unite. În fiecare seară, în faţa a 80.000 – 100.000 de manifestanţi, un preot spunea o rugăciune, binecuvântând mitingul de protest.
Dacă nu-l mai ţineţi minte, vi-l amintesc eu: uneori numele acestuia era Constantin Galeriu. Rugăciunea era „Tatăl nostru”.
Azi, la putere se află adepţii pluralismului, ai democraţiei liberale. Că uneori (de prea multe ori în ultimul an) ei au iniţiative sau opţiuni politice de extremă dreapta (ca noul Cod al Muncii sau sprijinirea intenţiilor Roşia Montană Gold Corporation) sau pur şi simplu stupide (ca faptul că Regele Mihai ar fi fost slugă la ruşi, ori că Raed Arafat este stângist şi trebuie înlăturat de la conducerea medicinei de urgenţă) este adevărat, dar acum nu avem altă soluţie politică mai bună.
În Paiaţa Universităţii de azi sunt în cel mai bun caz adepţii unui soi de anarhism fără direcţie, care nu mai vor nimic. Sunt contra tuturor. E îngrijorător. Dar nucleele dure contrarevoluţionare, ultraconservatoare ale manifestaţiilor antiguvernamentale din toată ţara din acest moment sunt bazate pe organizaţiile de partid ale USL, care-şi motivează aderenţii: pensionari, ultraşi din galeriile de fotbal, studenţi captivi financiar şi educaţional faţă de profesorii deranjaţi de reforma din Învăţământ, revoluţionari de mucava cărora Cabinetul Boc le-a luat drepturile nesimţite.
Aţi auzit măcar o boare de slujbă religioasă ţinută în Paiaţa Universităţii de astăzi? Eu nu.
Practic, urmaşii celor ce stăteau la balcoane şi aruncau cu ouă stricate în noi în 1990 acum au ieşit în stradă şi se pun frână progresului ţării, dimpreună cu tot sistemul ticăloşit, folosind vreo trei oficine de presă care se comportă ca nişte goarne ale manifestaţiei.
Paiaţa Universităţii 2012 e un film prost, făcut de un regizor epigon, pe baza unui script excepţional trecut printr-o edulcorare brutală în lirica filmică nord-coreeană, înmuiat apoi scârbos în siropul dulceag, de music-hall oriental, a Bollywood-ului, iar la final împopoţonat greţos cu zorzoane mediatice decăzute din cultura de newsshow de la CNN, pus la punct de ruşii de la oficina de intoxicare Russia Today.
Diferenţa dintre realitatea fabulatorie filmică şi lumea reală în care trăim este însă că de prea multe ori, din neatenţia noastră, filmele proaste pe care le scrie realitatea în care vieţuim devin faptă. Este de datoria noastră să ne asigurăm că în acest caz lucrurile nu se vor petrece astfel.