Aud tot mai mulţi vectori de opinie ventilând ipocrizia cu refugiaţii folosiţi ca forţă de muncă, acolo unde aceasta lipseşte în România. E o minciună.
Teoria aceasta are următorul fundament: în România ar exista o puzderie de sectoare unde este deficit de forţă de muncă şi refugiaţii ar putea să îndestuleze acest deficit. Fals. Voi explica ipocrizia ideii.
Nu există un deficit efectiv de forţă de muncă în România. Ipocrizia constă în faptul că acei angajatori care refuză serviciile celor mai buni profesionişti din domeniile lor de activitate se fac că sunt interesaţi să angajeze „forţă de muncă proaspătă dintre refugiaţi”.
În realitate, ei sunt prizonierii micii corupţii care a cuprins întreaga Românie. Tipic românesc este că, la nivel de birou, la nivel de firmă, domină mici mafii, formate din patronu’ sau patroana, rudele acestora şi pilele lor, ce sunt primii care se angajează, pe criterii ce nu au nici o legătură cu competenţa.
De asemenea, tipic fazei în care este azi capitalismul e că mediul de business a preluat (într-o măsură mai mare sau mai mică, de la domeniu la domeniu) sistemul asiatic de a angaja oameni foarte tineri, lipsiţi de experienţă, care sunt nişte sclavi moderni mai eficienţi.
Aceşti sclavi moderni sunt preferabili profesioniştilor competenţi, care pun probleme, au principii, au lucruri pe care refuză să le facă, nu marşează la mica corupţie. Un manager din business mi-a povestit despre mai multe cazuri de manageri concediaţi, după ce au dublat sau triplat profiturile unor firme cunoscute.
De ce? Colegii omului l-au lucrat, pentru că omul îi punea la muncă. Şi ritmic astfel de profesionişti se califică din noile generaţii de sclavi moderni, care sunt rejectaţi din sistem, fiind înlocuiţi cu alte generaţii mai noi de sclavi moderni.
Ipocrizia fenomenului face că, în timp ce în realitate firmele au o astfel de politică de personal (care este ea însăşi generatoare de bad management, performanţe slabe şi, prin urmare, de pierderi financiare), vectorii de imagine ai firmelor mari şi mici predică fără încetare despre managementul performaţei, despre egalitatea de şanse, despre mediul concurenţial şi disciplina muncii.
Unde este locul refugiaţilor în această poveste? Evident, în cel mai bun caz, aceia dintre ei care se vor adapta, vor învăţa limba şi obieceiurile locului şi vor fi recrutaţi, vor trece pe rând prin toate stadiile descrise anterior: sclavi moderni, apoi persoane cu expertiză, apoi profesionişti foarte buni pe care nu-i mai angajează nimeni.
Ce vor face aceşti oameni, care au o cu totul altă cultură a protestului decât noi, europenii? Se vor detona ca să se răzbune? Vor face cale-ntoarsă spre ţara de origine? Vom vedea. Important e să demascăm ipocrizia.