home ECONOMIE, POLITICA Democraţia fără credinţă, dincolo de liberalism

Democraţia fără credinţă, dincolo de liberalism

Share

De foarte multă vreme tot spun că sunt liberal şi că voi fi întotdeauna liberal. Un adept al democraţiei liberale. Ce se întâmplă în ultimii ani mă face să nuanţez lucrurile.

thenationalaffairsdesk

Aşa cum am mai spus, în viziunea mea, scopul oricărei doctrine politice, care e mai prejos de un sistem filosofic sau de o credinţă, religioasă ori de alt tip, e să creeze un sistem de organizare a societăţii mai bun pentru om.

Dacă în numele domniei forţelor pieţei – care, vezi Doamne,  echilibrează totul şi sunt răspunsul la toate problemele – am ajuns la dezastrul actual, pe care în naivitatea noastră nu ni l-am fi imaginat acum doar trei ani, înseamnă că doctrina economică e greşită şi trebuie să apară alta care să-i ia loc.

Atunci, eu mai sunt liberal? Nu poţi să rămâi fixat în liberalism toată viaţa, un liberalism clasic teoretic, imortelă, de care nu mai ţine cont nimeni azi şi ale cărui principii au născut, printr-o modernizare eronată, interesată, monstrul libertarianismului de astăzi, care ne face aşa de mult rău.

Comunismul este o utopie a trecutului, la care nimeni nu doreşte să se mai gândească măcar. Economia socială de piaţă, posibilă ca o limitare a democraţiei liberale de tip european, pe idei creştin-democrate nord-europene, bazate pe catolicism şi protestantism, a fost absorbită în ultimii zece ani de forţele centrifuge ale liberalismului canibalizat în libertarianism.

Şi atunci ce ne mai rămâne din capitalism, aşa cum ni-l imaginam noi în primăvara timpurie a anului 1990, când ne dezmeticeam dintr-o dictatură stalinistă oribilă? Aproape nimic, dar şi trauma că tembelul acela de Ceauşescu avea totuşi dreptate în nişte lucruri.

Revoluţia din decembrie 1989 a fost influenţată decisiv de către agenturile străine, despre care vorbea dictatorul în ultimele ore ale vieţii sale? A fost. A încercat el, în nemernicia sa, exportând totul, de la ac la tanc, să lase ţara fără datorii, ceea ce este în răspăr fix cu cheia de boltă a actualei paradigme a crizei – datoriile suverane? A încercat, fie-i neuitată fiinţa şi nemernicia-i criminală, că pe pielea noastră a făcut-o! Acuza el capitalismul ca fiind lumea în care este preeminentă “iesploatarea omului de către om”? Ba chiar astfel, dar mai şi avea dreptate!

Atunci înseamnă că avem o problemă: ce punem în locul capitalismului, acest sistem tembel, cu lungi perioade de aparentă normalitate, care este destul de schizofrenic încât să-şi conserve imaginea, afirmând până în ultimul punct al existenţei sale că este cea mai bună dintre lumile posibile?

Spun aceasta pentru că în acest moment nu văd venind nimic în loc. Protestatarii OWS sunt nişte simpli măscărici. Repet: utopia trecutului, comunismul, s-a resorbit în gaura neagră a istoriei; doctrina pragmatică a prezentului, construită artificial în jurul câtorva precepte şi botezată “democraţie liberală”, a eşuat în balta puturoasă a libertarianismului corporatist.

A cărui cea mai potrivită expresie ar putea fi aceea din foto la această postare: un manifestant contra sistemului, cu pălărie de cowboy pe cap, mască de gaze pe faţă, că se dă cu lacrimogene-n democraţie, cântând tembel la chitară, în timp ce în spatele lui se văd manifestanţii şi o maşină a poliţiei incendiată, pe o stradă chivernisită dintr-un oraş american.

Nimic nu se vede la orizont care să ne salveze docrinar şi singura soluţie pe care o văd pentru om ar fi credinţa. Dar credinţa omului creştin de tip occidental este disipată, zdruncinată, difuză şi dominată de alte patimi şi porcării, care o pervertesc, în timp ce credinţa Islamului este, cu toate fanatismele sale, adevărată, vie.

Astfel, cred că ne aflăm într-un mare, foarte mare, uriaş pericol, pentru că acolo unde există credinţă adevărată există fermenţii viitorului, ca întotdeauna în istorie. Teamă mi-e că de data aceasta viitorul sună bine dinspre credinţa fanatică a Islamului, combinată cu adoraţia nutrită pentru putere de către silovikii ruşi.

Iar pentru forţele acestea sunt previzibile, dincolo de fărâmiţarea voinţei politice din Europa, dezvoltări pe direcţia unei noi epoci de confruntări Est-Vest. Ce va mai rămâne astfel, dincolo de liberalism, fără credinţă, din democraţie?

Share