Costul muncii – da, despre el vorbim, împarte Europa. Un decalaj vizibil între România, Bulgaria şi Danemarca, extremele listei, de la patru euro pe oră, la peste 40.
La noi, făcând o comparaţie între artizanii lor şi ai noştri, o zi de muncă este plătită între 100 şi 200 de lei. La alţii, o oră de muncă a meşterilor este plătită cu cel puţin 25 de euro (media europeană fiind discutabilă – între 25 şi 29 pe oră).
Cu toate acestea, ieftinătatea nu marchează creșteri ale forței de muncă, așa cum se întâmplă de mult timp în unele zone ale Zonei Euro și UE. În România, aproape 30% din costul forţei de muncă este determinat de factori suplimentari faţă de salariul angajaţilor (contribuţii şi taxe), reflectând o Germanie în care cheltuiala non-salarială nu depăşeşte 20.
Sunt locuri unde se stă la fel de rău, dar mai bine: Franţa, care trece prin cea mai proastă perioadă (şi record) din ultimii ani.
Italia şi Elveţia, ţări scumpe ale Europei, se uită lung la Danemarca şi Malta. În Cipru, Portugalia, Croaţia şi Irlanda costul muncii scade, culmea, trei dintre aceste ţări fiind salvate de UE prin procese de austeritate finalizate recent, cu scopul de a recrea competiţia în domeniul export: creşterea productivităţii. În Grecia, preţul muncii a scăzut incredibil în ultimii şapte, opt ani, dacă mai are sens să precizez.
Aceeaşi Spania a încercat să stopeze oscilaţiile costului muncii, care a crescut în schimb în Estonia, Letonia şi Slovacia, implicit în partea de est a continentului (nu în toată), zonă încă foarte îndepărtată de bătrâna Europă.
Aş adăuga ceva despre speranţa unei creşteri salariale, costului muncii şi calitatăţii serviciilor la noi. Dar nu o fac, pentru că toate cuvintele acestea fac parte din categoriile „loc” şi „muncă”, travestite în România. Ascunse.