Cei 40 de mucenici din Sevastia 
erau nişte soldați creștini aflați în slujba împăratului roman Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor.
Aflând despre credința lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, cei 40 au fost întemnițați timp de opt zile, bătuți cu pietre și ademeniți cu daruri.
În cele din urmă, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei. Unul dintre cei 40 a cedat și a ieșit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însă imediat locul un soldat dintre cei tocmiţi de Agricolae să-i păzească.
Cei rămaşi să îndure gerul au început să se roage: „Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, uşurează-ne sarcina şi alină iuţimea văzduhului, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit strigând către Tine”.
În aceea noapte, apa lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și 40 de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, creştinii au fost scoși vii din lac. Li s-au zdrobit fluierele picioarelor și au fost lăsați să-și dea sufletul. Rămășițele lor au fost arse, iar cenușa aruncată în lac. Moaștele lor au fost răspândite la diverse biserici din spațiul ortodox.
Pilda aceasta de credinţă nestrămutată este extrem de vie şi de actuală astăzi pentru noi. Mai sunt astăzi oameni care să aibă o astfel de credinţă? Sunt ei capabili de sacrificiul suprem în numele ideilor la care ţin?
Răspunsul meu este că da, există astfel de oameni, iar credinţa lor nestrămutată, binecuvântată în ideile şi convingerile lor este legată de credinţa lor în Dumnezeu. Aceşti oameni sunt printre noi, difuzaţi în massa socială. Trebuie numai să-i căutăm şi îi vom găsi. Ei sunt cei mai buni dintre noi.