Foarte interesant: Consiliul Superior al Magistraturii atrage atenţia mass-media asupra difuzării informaţiilor pe surse în scandalul de la ICCJ.
Cred că aceste informaţii au fost date în maniera tipică presei române, adică fără verificarea din cel puţin două surse independente a informaţiei date. Spun asta pentru că ştiu cum se lucrează.
Acest gen de practici jurnalistice defectuoase îndrituiesc mediul politic să treacă la măsuri extreme (presa ca pericol pentru siguranţa naţională), într-un fel sau altul, care îngrădesc libertatea presei exact din cauza presei. Care nu-şi respectă propriul Cod deontologic. De aceea l-am acroşat pe Radu Banciu acum câteva zile.
Informaţiile pe surse sunt informaţii certe, pe care le-ai aflat de la o sursă de-a ta şi pe care ai verificat-o din cel puţin alte două surse certe şi independente. Voi da un exemplu, poate întelege dl. Banciu de ce m-am legat de el.
Să zicem că ai o sursă în Secretariatul General al Guvernului. Asta înseamnă că este un om cu care relaţionezi de destul timp, încât să ai încredere în el. Care începe să îţi spună lucruri care îl deranjează şi care sunt, legal sau nu, secrete de serviciu.
Într-o bună zi, acest om îţi mărturiseşte că există un grup de lucru în Guvern pentru o lege a presei. La halul în care a ajuns presa azi, 999 din 1.000 de jurnalişti ar da informaţia asta aşa, spunând că e „pe surse”. Absolut greşit! E o eroare profesională majoră. Totuşi sursa poate greşi. Poate are informaţii eronate. Ori poate este intoxicat special de colegii de birou etc..
Dacă interlocutorul tău din SGG ţi-a spus asta, trebuie să mai găseşti doi alţi interlocutori independenţi între ei şi faţă de sursa ta, care să-ţi spună acelaşi lucru. Uneori nu ajung două surse.
Cu cât subiectul este mai important, informaţia trebuie verificată cu mai multă grijă, chiar mult dincolo de prevederile minimale ale Codului Deontologic.
De-abia atunci poţi da informaţia pe surse, ceea ce înseamnă că nu dai numele şi nu divulgi identitatea interlocutorului tău din SGG ca să nu-i faci rău, de obicei pentru că ţi-a cerut-o explicit.
Pentru că trebuie să-i ceri permisiunea cumva înainte să publici informaţia dată de el. Dacă toate cele trei surse îţi cer confidenţialitatea, îi protejezi pe toţi.
De-a lungul carierei mele, am fost somat cel puţin odată să divulg sursa şi nu am făcut-o. Mi s-a intentat un proces de calomnie. În timpul termenelor, avocatul celui care îmi intentase procesul îi spunea avocatului meu că defapt clientul său nu vrea să ne judecăm, ci să-i spun ce sursă am avut. Nu i-am spus niciodată. Nici acum omul politic care m-a dat în judecată nu ştie cine a fost sursa mea.
Asta înseamnă „pe surse”, nu fonfleurile de astăzi.