Războiul purtat de Rusia, în Ucraina, a dovedit că aproape fiecare presupunere este greșită, Europa întrebându-se acum ce poate să-și asume.
Invazia sa din februarie a reușit să surprindă, din toate punctele de vedere, pentru cei care credeau că Moscova este suficient de raţională, pentru a nu încerca o întreprindere atât de masivă și nesăbuită.
Unii au crezut că armata rusă va dansa, pe un ținut de 40 de milioane de oameni, și va trece la operațiuni de curățare, în decurs de 10 zile.
Alţii au crezut că au priceperea tehnică și de informații de a face mai mult decât să bombardeze aleatoriu zonele civile, cu artilerie învechită, şi că armata Kremlinului a evoluat, de la raderea oraşului Groznîi, în Cecenia, în anii ’90.
Când 2022 s-a terminat, Europa se confruntă cu un set de necunoscute de neimaginat în ianuarie. Recapitulăm: o armată considerată cândva a treia cea mai formidabilă din lume și-a invadat vecinul mai mic, care în urmă cu un an excela mai ales în IT și Agricultură.
Rusia a cheltuit miliarde de dolari, aparent modernizându-și armata, dar se dovedește că aceasta a fost în mare măsură o farsă.
A descoperit că lanțurile sale de aprovizionare nu funcționează la câteva zeci de mile de propriile granițe; că evaluarea sa asupra Ucrainei, ca fiind disperată de a fi eliberată de propriul „nazism”. este produsul denaturat al unei gândiri de tip wishfull thinking, hrănind un președinte, pe Vladimir Putin, care a vrut să audă asta, în izolarea pandemiei.
Rusia a întâlnit de asemenea un Occident care, departe de a fi divizat și reticent, a fost fericit să trimită unele dintre munițiile sale, la granița sa de est.
Oficialii occidentali ar putea fi, de asemenea, surprinși de faptul că liniile roșii ale Rusiei par să se schimbe în mod constant, deoarece Moscova își dă seama cât de limitate sunt opțiunile sale non-nucleare.
Nimic din toate acestea nu trebuia să se întâmple. Deci, ce face și pentru ce se pregătește Europa acum?
Cheia este cât de neașteptat de unificat a fost Occidentul. În ciuda faptului că au fost divizate în Irak, fracturate în legătură cu Siria și parțial nu sunt dispuse să cheltuiască cei 2% din PIB, pe securitatea pe care Statele Unite le-a cerut de mult membrilor NATO, Europa și SUA au fost în același scenariu, privind Ucraina.
Uneori, Washingtonul poate părea mai precaut și au existat comportamente anormale autocratice, precum în Ungaria. Dar schimbarea este spre unitate, nu spre disparitate. Este o surpriză.
Declarațiile conform cărora Rusia a pierdut deja războiul rămân premature. Există variabile care încă ar putea duce la un impas în favoarea sa, sau chiar la o inversare a norocului.
NATO ar putea să-și piardă răbdarea, din cauza transporturilor de arme, și să caute oportunitatea economică în privința securității pe termen lung, făcând eforturi pentru o pace nefavorabilă Kievului.
Dar asta, în acest moment, pare puțin probabil.
Rusia sapă în partea de est a râului Nipru, în sudul Ucrainei, și are avantajul că linia frontului Donețk – Lugansk, din estul Ucrainei, sunt mai aproape de granița sa.
Cu toate acestea, provocările sale sunt imense: personalul slab pregătit, recrutat cu forța, reprezintă 77.000 dintre trupele sale din prima linie – și asta conform evaluării sclipicioase a lui Putin, scrie Nick Paton Walsh, într-o analiză pentru CNN.
Ucraina se află pe teritoriul ei naţional, cu moralul încă ridicat, iar armele occidentale încă sosesc. De la prăbușirea mozaicului de forțe al Moscovei, din jurul orașului de nord-est Harkov, în septembrie – unde liniile lor de aprovizionare au fost tăiate de o forță ucraineană mai inteligentă – dinamica a fost împotriva Moscovei.
Perspectiva unei înfrângeri a Rusiei este într-un tablou mai larg: că nu a câștigat rapid împotriva unui adversar inferior.
Vorbitorii de la televiziunea de stat au vorbit despre necesitatea de a nu mai umbla cu mănuşi, după Harkov.
Dezvăluită aproape ca un tigru de hârtie, armata rusă se va lupta timp de decenii să-și recapete chiar și o aparență de statut de egal cu NATO.
Acesta este poate dauna cea mai mare pentru Kremlin: anii de efort petrecuți pentru a reconstrui reputația Moscovei, ca un inamic inteligent și asimetric, cu forțe convenționale pentru a-l susține, s-au evaporat în aproximativ șase luni de administrare greșită.
Problema forței nucleare persistă încă, în principal pentru că lui Putin îi place să o invoce în mod regulat. Dar chiar și aici amenințarea Rusiei a fost diminuată.
În primul rând, NATO a trimis semnale fără echivoc ale devastării convenționale pe care le-ar produce forțele sale, dacă ar folosi orice formă de dispozitiv nuclear.
În al doilea rând, aliații Rusiei, India și China, și-au reevaluat rapid strategia și au admonestat public retorica nucleară a Moscovei. (Mesajele lor private au fost probabil mai dure.)
Și, în cele din urmă, Moscova rămâne cu o întrebare la care nimeni nu vrea să afle vreodată răspunsul: dacă lanțurile sale de aprovizionare cu motorină, pentru rezervoarele aflate la 40 de mile de graniță, nu funcționează, atunci cum pot fi siguri că butonul nuclear va funcționa, dacă Putin ajunge la nebunia să-l apese?
Nu există un pericol mai mare pentru o putere nucleară decât să-și dezvăluie rachetele strategice, iar capacitatea sa de răzbunare să nu funcționeze.
În ciuda acestui declin palpabil al Rusiei, Europa nu este primitoare, într-o eră a securității.
Solicitările pentru cheltuieli mai mari pentru apărare sunt mai puternice și sunt luate în considerare, chiar dacă vin într-un moment în care Rusia, de decenii problema definitorie a securității europene, se dezvăluie a fi mai puțin amenințătoare.
Europa își dă seama că nu poate depinde de Statele Unite – și de schimbările sale între polii politici – doar pentru securitatea sa.
Între timp, mii de ucraineni nevinovați au murit, în încercarea egoistă și greșită a lui Putin de a reînvia un imperiu țarist. Mai larg, autoritarismul a fost dezvăluit ca un sistem dezastruos.
Cu toate acestea, avem ceva bun din această poveste. Europa știe că trebuie să renunțe imediat la dependența de gazul rusesc și de hidrocarburi, în general, pe termen lung, deoarece dependența economică de combustibilii fosili ai dictatorilor nu poate aduce stabilitate, pe termen lung.
Deci, cum se comportă Occidentul cu o Rusie care a suferit această pierdere colosală, în Ucraina, și se ofilește încet, din punct de vedere economic, din cauza sancțiunilor?
Este o Rusie slabă, de care să ne temem? Acesta este necunoscutul cunoscut, cu care trebuie să se lupte Occidentul. Dar nu mai este o întrebare atât de terifiantă.
Timp de peste 70 de ani, rușii și Occidentul au ținut lumea în strânsoarea distrugerii reciproc asigurate.
A fost o pace bazată pe frică. Dar frica de Moscova ar trebui să scadă lent și, odată cu aceasta, vine și riscul unei calcule greșite.
De asemenea, ridică o perspectivă mai puțin înfricoșătoare: că Rusia – la fel ca multe autocrații înaintea ei – ar putea să se estompeze, subminată de propria sa dependență de frică, la nivel intern.
Provocarea Europei acum este să se ocupe de Rusia, aflată într-o stare de negare haotică, în speranța că aceasta va evolua într-o stare de declin greu de gestionat.
Un confort permanent poate fi faptul că, după subestimarea potențialului de răutate al Moscovei, riscul pentru Europa ar fi să-și supraevalueze potențialul ca amenințare.