Pe 10 august 2018, mitingul imens, de peste 100.000 de manifestanţi, de la Piaţa Victoriei, din centrul Bucureştiului, a fost făcut praf şi pulbere, cu bastoane, lacrimogene şi gloanţe de cauciuc.
Pe 21 decembrie 1907, în nordul Statului Chile, la Iquique, orăşel pescăresc şi, simultan, minieresc, pe atunci, protestul de durată al lucrătorilor de la minele de salpetru şi al familiilor acestora, care avea loc în Şcoala „Santa Maria„, a fost înnăbuşit în sânge, de generalul Roberto Silva Renard, şeful trupelor de represiune.
În România, azi, au trecut trei ani de la represiunea violentă asupra manifestanţilor de la Piaţa Victoriei, se ştiu o mulţime de lucruri despre cauze, actanţi vizibile şi umbrele din spatele acestora, şi totuşi speţa juridică trenează impardonabil.
În Chile, timp de decenii şi în primul rând în Epoca Salpetrului (până prin 1925) nu s-a ştiut aproape nimic despre cum au fost omorâţi în jur de 2.000 de bărbaţi, femei şi copii, în Iquique, în 1907.
Guvernul de la Santiago de Chile a ordonat să nu se elibereze certificate de deces pentru morți și i-a îngropat într-o groapă comună, din cimitirul orașului. Rămășițele nu au fost exhumate decât în anul 1940.
Numărul victimelor revendicate de acțiune este contestat. Pe de o parte, raportul oficial al generalului Silva Renard vorbește la început despre 140 de morți, pentru a ajunge ulterior la 195. Acesta este numărul oferit de un martor al masacrului, Nicolás Palacios, un medic în mine și un disident politic renumit.
Cu toate acestea, cifra este considerată nerealistă, având în vedere numărul de lucrători existenţi în aceste mine. Cea mai mare estimare a fost de 3.600 de morţi, deși acest lucru este considerat speculativ.
La noi, au trecut peste 30 de ani de când au murit oameni la Revoluţie şi A Treia Mineriadă (din cele şase), din 13-15 iunie 1990, şi nu se ştie nimic clar, iar juridic lucrurile sunt în coadă de peşte.
Revenim la Chile: acest popor formidabil şi chinuit a generat în timp, pentru ca vărsări de sânge ca aceea de la Iquique să nu se mai repete şi nimeni să nu le mai speculeze politic ce s-a petrecut atunci, un adevărat memorial naţional Santa Maria de Iquique.
Un mare compozitor chilian, Luis Advis, a scris Cantata Populară de Santa Maria de Iquique, care este acum cunoscută de orice chilian, încă de când este copil. Două mari trupe de nueva cancion, Inti Illimani şi Quilapayun, au cântat şi cântă această frumoasă cantată.
Datele masacrului de la Iquique, din decembrie 1907, au fost suprimate de guvernele ce s-au succedat timp de mulți ani. Odată cu trecerea timpului, detaliile sale tragice i-au inspirat pe cântăreți și poeți, în timp ce efectele sale sociale au fost investigate de la mijlocul secolului XX.
S-au scris trei cărţi, în 1915, 1952 şi 2002. Compozitorul Luis Advis a scris Cantata, în 1970, şi versiunea ei rock, în 2009, iar în anul 2011 Diablo Swing Orchestra a lansat pe piaţă poemul muzical „Justice for Saint Mary”.
În anii 2004 şi 2008 au fost lansate şi se joacă constant două piese de teatru. Regizorul Humberto Solas a realizat în 1975 filmul „Cantata de Chile”. Dacă dăm print la a zecea parte a articolelor de presă scrise pe acest subiect în America de Sud şi în primul rând în Chile, umplem probabil cu bibliorafturi un întreg perete.
Contraargumentul cititorului ar fi: „Tu îi dai de exemplu pe chilieni pentru ce au rezolvat în 100 de ani? Peste 10 august 2018 au trecut trei ani!”. Da, aşa este, dar ne întrebăm: ce a făcut naţiunea română cu Răscoala de la 1907?
Răspunsul este că, pentru că un guvern al Brătienilor a fost implicat, până la venirea comuniştilor actualitatea politică trepidantă a ocultat acest eveniment şi a rămas ca în tren. Apoi, au venit comuniştii, care l-au fructificat politic, proletcultizându-l cu spor (dacă ne este permis acest barbarism).
Iar acum lucrurile au rămas aşa. Asemeni multor altor evenimente de inflexiune din istoria noastră, precum 23 august 1944, şi Răscoala de la 1907 a rămas un orfan pe care fiecare-l infiază şi-l mângâie pe cap, în funcţie de interese, când crede de cuviinţă.
Aşa şi cu 10 august 2018. Naţiunile care au forţa să-şi privească proprii demoni şi să se uite în oglindă la propria faţă sângeroasă pe care au avut-o fiecare în istoria lor sunt cele care înving, pentru că sunt puternice.