Există, însă, si corporatisti care au probleme mult mai grave decât orele suplimentare sau obsesia pentru muncă. Ce-aţi zice să lucraţi într-un sistem ale cărui principii sunt exact pe dos decât ale voastre? Este si cazul lui Sebastian, 
38 de ani, angajat într-o multinaţională farmaceutică:
foto: Imagination Conversion
„Corporaţia asta a venit în România cu un know-how, cu o experienţă vastă în industria medicamentelor si cu un set de reguli foarte stricte, de genul doar aşa si nu altfel.
Asta n-ar fi chiar rău, în principiu, dar când primează partea comercială, în detrimentul celei medicale, nu mai e ok. Multinaţionalele au stabilit target la vânzări de medicamente si bonusuri, pe lângă salariul de bază, funcţie de asta.
Aşa că noi, ca farmacişti, n-avem decât să recomandăm pacientului medicamentele cele mai scumpe, ca să atingem targetul. Si, eventual, să ne urâm între noi, să ne luăm unii-altora clienţii, mai rău ca la piaţă. Si ce e aia card de fidelitate la farmacie? Păi, ce, suntem la supermarket?
Ca să nu mai vorbesc că vindem şi jucării, încălţăminte, cosmetice. Ca la drogherie, doar profit să iasă! Cam asta au făcut multinaţionalele în domeniu pe piaţa românească. Plus regula, nescrisă, de a recomanda şi a vinde medicamente străine, în defavoarea celor româneşti.
Dacă îndrăzneşti să comentezi, n-ai decât să-ţi cauţi alt loc de muncă. O multinaţională n-are nevoie de personal nesupus. În ideea asta se fac şi interviurile, mai nou prin firme de recrutare.
Nimic rău, în aparenţă, doar că se apelează la specialişti în psihologie şi neuro-lingvistică, interesaţi nu de competenţele tale profesionale, ci de alte aspecte, de genul: cât eşti de labil psihic şi până unde poţi fi manipulat, cât de supus vei fi companiei, cât de mult ţi se poate spăla creierul. Ţi se pun inclusiv întrebări care încalcă dreptul persoanei la intimitate”.
Dacă aş fi în juriul unui concurs de miss consultanţă, pe ea aş alege-o! Brunetă, cu şuviţe portocalii. Colanţi negri, bine mulaţi pe unde trebuie. Pulover alb, brăţară etno. Râde într-un fel molipsitor, cu toată fiinţa ei. L-a zăpăcit şi pe barman, sigur că ne-a încurcat comanda.
Da, ăsta e stilul ei şi la job. Unde scrie că în multinaţionale nu poate fi şi funny? Când s-a angajat, Ioana avea 25 de ani şi entuziasm cât cuprinde:
„Mi-au dat mână liberă să-mi aleg oamenii, aveau încredere în mine, pur şi simplu. Evident că asta m-a motivat, mă simţeam aşa, ca un fel de jedi. Nu m-a interesat niciodată partea formală a lucrurilor, aşa că am făcut o echipă foarte originală.
Una dintre colege era în rolul de piţipoancă, se îmbrăca şi arăta ca atare, îşi scotea ţâţele la înaintare, atunci când era cazul. Aveam şi băiatul responsabil cu berea, când clienţii se cereau plimbaţi prin oraş. Nu ne lipsea nici tocilara, cu ochelari şi foarte severă, pentru clientul conservator.
Dacă vroia seriozitate, i-o vindeam pe ea. Sigur că munceam pe rupte, dar zău că era amuzant! Nu m-am comportat niciodată ca un şef, de aia mă şi iubeau. Mă mai sună şi acum, după ani de zile, să-mi ceară sfaturi business sau să mă cheme să lucrez cu ei.
La un moment dat însă, când se cam anunţa criza, atmosfera s-a stricat. A trebuit să învăţ să mă apăr, unii, în disperare, au început să faulteze. A fost un fel de experienţă de trupe speciale, trebuia să mă antrenez continuu. Motorul multinaţionalelor e recunoaşterea, pentru asta se luptă toţi.
Si aici m-au cam pierdut, eu cred că ai o problemă de sine, nu ştii cine eşti, dacă ai nevoie să te recunoască alţii. Mă rog, am început să simt corporatismul ca pe un stres. În 2007 am făcut un atac cerebral, din fericire uşor. Era un semnal că exagerasem.
Medicii mi-au recomandat o viaţă fără presiune, fără mult calculator, fără stres. Aşa că am început să mă analizez şi să mă repoziţionez, să-mi schimb priorităţile. Eram luată de val, demult, şi eu nici măcar nu mi-am dat seama. Mă culcam la 12 noaptea şi aveam coşmaruri cu lucrurile neterminate.
Mă trezeam la patru dimineaţa, să mai lucrez câte ceva. Si tot nu le sfârşeam niciodată. După naştere, m-am întors la job când fetiţa mea avea o lună şi jumătate. N-am avut niciodată concediu, furam doar câte trei-patru zile, la munte. Dar mie mi se părea firesc, îmi plăcea, era, în stilul ăsta, ceva foarte pervers, cu multă adrenalină.
Nici CEO al meu nu făcea diferenţa dintre job şi viaţa personală, mă convoca la ore dintre cele mai tâmpite. Sedinţele noastre începeau şi la nouă seara, la cârciumă, unde chiar munceam, până spre dimineaţă, doar că în alt mediu.
Nimeni nu m-a obligat să accept asta, nu corporatismul te face aşa, ci felul în care tu reacţionezi la provocare. Dacă nu am fost în stare s-o fac singură, sănătatea mi-a pus frână.
Sigur că am acelaşi entuziasm, dar nu şi efervescenţă. Sunt mai calmă, mai echilibrată şi, surpriză, eficienţa este uneori chiar mai mare. Nu mai abuzez de muncă, aplic principiul Scarlett O‘Hara: Mai e si mâine o zi!”
În Bucureşti exista şi o agenţie matrimonială pentru corporatişti – „Umbrella for Two”. Clienţii cer, de regulă, „persoane verificate, care să fi ajuns La o maturitate profesională – mid- dle-top sau senior expert – şi sociaLă – de cLasă mijLocie sau superioară”.
Bună ziua, am nevoie de ajutor!
În ultimii ani, numărul corpora- tiştilor care cer ajutorul psihologului, ca ultimă instanţă, se pare că este în creştere. Dintr-o cazuistică bogată, psihologul luliana lordache ne schiţează un fel de portret robot al acestui tip de pacient:
O doamnă, să zicem, frumoasă, bine îmbrăcată, în jur de 40 ani, cu o atitudine serioasă şi impunătoare. Obişnuită să le vorbească oamenilor, manager executiv într-o companie cu mulţi angajaţi.
Îi era însă dificil să-şi expună problemele personale, pentru că, zilnic, ea trebuia să fie dură, severă, să ţină în frâu multitudinea de situaţii ce apăreau, dificultăţile inerente legate de comunicarea cu colegii, dar mai ales cu şefii. Tonul era mai degrabă aspru, cu inflexiuni autoritare. Nici urmă de feminitate, de căldură. Încet, începe să-mi spună ce o doare.
Atacurile de panică uneori o iau chiar din somn, stările depresive, bine ascunse de ochii lumii, încep să fie la ordinea zilei. Relaţia cu soţul s-a degradat continuu, în ultimii 5 ani, ani buni, de altfel, pentru că pe plan profesional a fost mereu în ascensiune.
Copiii, deşi au de toate, chiar mult peste medie, sunt veşnic nemulţumiţi. Au rezultate şcolare slabe, comportamente agresive, atitudini obraznice, sunt neînţelegători şi destul de reci, afectiv vorbind.
Simte că undeva, la un moment dat, lucrurile au început să se rostogolească într-o viteză ce nu mai poate fi controlată. Ceea ce părea a fi o viaţă împlinită, reuşită, se transformă, pe zi ce trece, într-un bulgăre imens de nemulţumire, culpabilizare, efort continuu, dar fără bucurie, fără entuziasm.
Aproape nimic nu-i mai face plăcere. Aceleaşi zile încordate, aceleaşi reproşuri, aceeaşi alergătură fără sfârşit… Şi toate acestea pentru ce? Sigur, banii sunt importanţi, la fel poziţia socială, nici familia nu este de neglijat, dar cum să le împaci pe toate, când simţi că totul se dărâmă?