Cristian Panait, procurorul care a dat NUP în Dosarul Lele, s-a sinucis, a fost împins să se sinucidă de către superiorii şi colegii săi de la Parchetul General sau a fost ucis? Şi dacă, în acest din urmă caz, da, atunci a fost Victor Ponta ucigaşul?
Aceasta este întrebarea cu care am ieşit de la prima proiecţie, de la Cinemateca „Union”, a versiunii de lucru a filmului realizat de Tudor Giurgiu, „De ce eu?”. Voi explica în continuare de ce.
STORY Povestea spusă de film e identică aceleia reale. Până la un punct. Între anumite limite. Ne aflăm în era pionieratului DNA. Un procuror (Cristian Panait în lumea reală) este pus de sistem (Sistemul Ticăloşit), pe vremea când prim-ministru era Adrian Năstase (premierul din film nu are nume) şi ministrul Justiţiei era Rodica Stănoiu (iarăşi, femeia-ministru din film e nenumită) să ancheteze cazul unui procuror orădean (în lumea reală, Alexandru Lele), care îndrăznise să-l ancheteze pe un afacerist (în lumea reală Adrian Tărău), care se ocupa cu trafic de carburanţi, în strânsă cooperare cu ofiţeri SRI şi care era fiul prefectului de Bihor. Procurorul este supus presiunilor ca să decidă începerea urmăririi penale contra confratelui orădean, nu găseşte destule probe concludente şi dă neînceperea urmăririi penale. Este dat afară de la Parchetul General şi se aruncă de pe terasa locuinţei sale, sinucigându-se.
Problema este că există un moment în care firul logic al acţiunii filmului se rupe brusc, inexplicabil. Eroul principal, Cristian Panduru, are un coleg (evident, este vorba despre Victor Ponta – dar Ponta atunci nu mai era procuror), care e omul compromisului. Identificabil ca fiind Ponta, prin faptul că la un moment dat îi spune eroului principal că a primit o ofertă şi în trei săptămâni va lucra la Guvern. Ţin’să fie? În realitate, personajul e Victor Ponta, cu deriva amintită de la realitate, că Ponta nu mai era atunci procuror.
Logic ar fi fost, în virtutea faptelor cunoscute (publicate şi de Frankfurter Algemeine Zeitung), ca filmul să se termine cu eroul nostru trimiţându-şi mătuşa în vecini, prietenul său din Parchetul General venind la procurorul nostru.
Apoi, ar fi trebuit să urmeze o ceartă între cei doi, o scenă elegantă cu procurorul integru zburând de la etaj şi izbindu-se de trotuar şi cu prietenul lui fugind pe scări şi făcându-se nevăzut, apoi cu procurorul muribund şoptindu-i mătuşii lui, înainte să moară, întins pe caldarâm: „Câinele de… m-a ucis!”.
Pentru că în realitate martorii spun că Cristian Panait i-ar fi spus mătuşii sale:
„Câinele de Ponta m-a ucis!”
De ce nu se închide astfel, logic, filmul? Poate că suntem taraţi de descrierea faptelor din realitate din filmul JFK al lui Oliver Stone – povestea procurorului Jim Garrison, care anchetează moartea preşedintelui american.
Dacă restul filmului este construit pe faptele acestea reale, de ce finalul e o cusătură ciudată, cu apariţia unui terţ coleg al procurorului-martir, numit Vlad Popa (frapează sugestia că iniţialele sunt identice cu ale lui Victor Ponta), care până atunci e ca şi absent în film, ce apare la el în casă şi îi spune că, împotriva conştiinţei sale, e împins să ancheteze o sustragere de documente şi o luare de mită contra colegului său, Cristian Panduru?
Există ceva ce nu se leagă în acest final. Parcă este „Conspiracy Theory”, filmul lui Richard Donner. Şi acela e dominat de ideea conspiraţiei globale şi totul se dezumflă într-o povestioară de final ieftină, în care băeţii buni de la CIA îl prind pe doctorul cel rău, care e un nebun singuratic şi în fapt acţionează de capul lui.
De parcă la un moment dat cineva i-ar fi spus lui Donner aşa:
„Băiete, stop joc, fă alt final, că nu mai faci filme, e ultimul.”
Nu cumva aşa stau lucrurile şi în acest caz şi aşa se explică amânarea lansării filmului până în martie, când (presupunem doar că) lucrurile se vor mai fi clarificat? Nu cumva atunci acel film va avea poate un alt final?
Pentru că, de altfel, este un film foarte bun, mai bun decât aş fi crezut vreodată că poate să facă Tudor Giurgiu. Îmi aminteşte, până la această „cusătură” greu verosimilă, de filmul lui Damiano Damiani, „Io ho paura”, avându-l protagonist pe Gian Maria Volonté, care e o frescă a omnipotenţei Mafiei în Italia anilor 70, aşa cum acest film e o frescă excelentă a mafiei din România lui Adrian Năstase.
Ale cărei ultime crize de nervi (să sperăm că) le vedem acum.
Revenim deci la întrebarea din intro, la care credem că am putea afla răspuns de la procurori.
Conferinţa de presă / discuţia de după proiecţie
Tudor Giurgiu a fost întrebat de jurnalistul Ovidiu Vanghele de ce, dacă tot filmul a lăsat să abunde sugestia corectă că Rodica Stănoiu e în creaţia filmică ministrul Justiţiei, la final, unde închide, pe cotorul proiecţiei arată că Rodica Stănoiu a fost dovedită de CNSAS ca fost colaborator al Securităţii, dar spune doar că ministrul Justiţiei a desfiinţat SIPA, nu şi numele acelui ministru – Monica Macovei. Tudor Giurgiu a acceptat sugestia.
Robert Turcescu l-a întrebat pe regizor dacă mai ţine minte cum se numea procurorul care a anchetat moartea lui Panait şi l-a scos pe acesta nebun. Giurgiu a răspuns sprinţar că ştia, dar că a uitat. Turcescu a explicat că el şi alţi jurnalişti se chinuie de peste o lună să afle cine este acest procuror.
Regizorul a fost întrebat dacă asupra lui s-au făcut presiuni. A spus că nu. A afirmat că nu are potenţa financiară să proiecteze filmul înainte de turul al doilea al alegerilor prezidenţiale în Olt, Teleorman sau Mehedinţi, pentru a se trezi oamenii şi pe acolo, aşa cum şi-ar dori.