SURSA: Ochiul care râde
Sâmbăta asta am fost cu un grup de români din Montreal, să ne vărsăm public indignarea cu privire la vrăjile pe care autorităţile româneşti le tot fac de câţva ani, în legătură cu exploatarea de la Roşia Montană.
Am agitat pancarte tematice, ne-am învârtit în cerc, ca să atragem mai bine atenţia, am cântat “Deşteaptă-te, române!” şi am scandat “Uniţi, salvăm Roţia Montană!” în trei limbi, “Gabriel, chéri, pas de cyanure ici!” şi alte lozinci, a căror esenţă era că, oricât de departe de casă ai fi şi pentru cât timp, nu poţi rămâne nepăsător când în buricul ţării tale se vrea să se pună un lac cu cianură şi să se distrugă teritorii, cu tot ce au pe ele şi cu tot ce e legat de ele: oameni, animale, plante, tradiţii, istorie.
Nici unul dintre oamenii în toată firea adunaţi îin faţa Consulatului Român de la Montreal nu părea să fi venit cu pluta pe Saint-Laurent sau pe alt râu, cum le place unora să spună despre cei care cred că proiectul de la Roţia Montană nu e bun pentru România.
Toţi păreau că fac ce fac în totală cunoştinţă de cauză: am auzit discuţii cu detalii despre contractul cu exploatatorul de la Roşia Montană şi modificările acestuia în timp, despre legislaţia românească în domeniu şi ce li se pregăteşte românilor legat de asta, despre aspectele ecologice ale proiectului.