Vom dimensiona şi şlefui acum lespedea de mormânt a unui mare partid. Cel care a făcut România interbelică, cel fără de care România Mare nu exista niciodată, cel fără de care negocierile secrete cu aliaţii ale Casei regale nu ar fi existat în timpul celui de-al doilea război şi fără acestea România poate nu mai era azi.
Acest partid astăzi este o fantomă vie care încă mai există formal, fantoşă a prezentului calp pe care îl trăim noi toţi cu scârbă. Azi, el, nu PSD, nici PRM, el, PNL, a ajuns să fie numele ororii politice cea mai mare din România noastră, o oroare ridicată pe efectele parazite ale crizei globale şi crizei noastre de idei naţionale tămăduitoare. Vom da în continuare două exemple de ce anume astfel stau lucrurile.
Umblă pe jumătate dezbrăcat prin România deşucheată. Jumătatea spiritului, cea a trupului încă mai e acoperită, dar nu prea bine.
Odată purta malete albe la costum albastru de corporatist şi purta părul cu breton, de i se spunea Mireille Mathieu
, acum i s-au strâmbat buzele spasmodic, exprimând plastic contorsionarea, smochinirea, coclirea sufletului său într-o măsură tot mai profundă.
Apare la conferinţele de presă cu ochii tulburi de albeaţa nesomnului şi somnului lipsă, nervos fără motiv, pus pe harţ, incapabil să se concentreze barem ca să stea naibii un minut fără să se mişte panpenponcratic, în toate direcţiile, aranjându-şi gâtelniţa-n gulerul cămăşii, strâns de gâtlegău.
Îşi aduce aminte de ceva, când gândul îi fuge pe câmpiile eleutine ale decartării quintei royale, asociază cu ce se discută de faţă cu el, nemulţumit că nu poate să vorbească el, să fie el, să îşi afirme non-stop preeminenţa pneumatică, iar atunci începe să râdă dezordonat, împreunând cele două una peste alta, împletindu-le.
Acest individ poltron, lipsit de onoare, arivist, înnebunit că-i trece vremea şi trebuie să ajungă mai rapid în fruntea bucatelor, pentru că e acum ori niciodată şi e totul sau nimic, conduce azi Partidul Naţional Liberal, pe care în ultima revistă a presei l-am rebotezat Partidul Nefericiţilor Libercioşi.
Un libercios este un fost liberal, care pe când era la organizaţia de tineret a descoperit că, punându-şi pe spate un slogan îndoielnic, declarativ şi apărând aşa la Congresul naţional al organizaţiei, face impresie şi astfel parvine.
Un libercios este un individ oportunist, rapace, care stă cu gura căscată-n sus după sinecuri de partid, de la funcţia de consilier într-o primărie până la cea de repezentant al nu-ştiu-cărei instituţii guvernamentale în nu-ştiu-ce CA, pentru care ia bani fără să facă nimic.
Un libercios este o lichea verde otrăvie, care stă-n organizaţia de partid, aranjând cinic împărţirea clientelară a contractelor în dispreţul legilor ţării şi îndesându-şi din asta parandărăt după parandărăt în fălcile sale tot mai mari, de hârciog matur cu ochelari cu ramă de aur.
Un libercios, pentru astea şi pentru altele, nu ar renunţa la vehiculul îngrăşării sale, umflării sale nemăsurate prin pungăşii nici dacă-n fruntea partidului său, pe care-l foloseşte cu cinism, lipsit de scrupule, intereselor sale personale, ar veni individul descris în paragrafele 2 – 7 ridicat la cub, ori la puterea a zecea. Interesele sale sunt, principiile sunt vorbărie goală.
Aşa că acum acest fost partid democrat trebuie să se ducă-n prăpastie, libercios, dimpreună cu liderii săi otrăvitori pentru democraţia românească, pentru ca din destrucţia sa să se nască un nou partid cu adevărat liberal. Iar toate acestea sunt, din păcate, valabile şi pentru România.