Românii nu sunt un neam de mămăligi, pentru că orice alt popor, în 
contextul istoric în care s-au aflat ei, ar fi acţionat şi reacţionat cam la fel. Aceasta este o afirmaţie simplă. Acum voi aprofunda.
Cel mai bun exemplu despre cât de diferit se comportă acelaşi popor, în funcţie de contextul istoric în care se află, este dat de cazul coreean. Nordul Coreei se află şi acum sub o dictatură cruntă, de forţă.
Oamenii aceia nu au auzit în viaţa lor despre existenţa telefonului mobil. Nu ştiu ce este un iPhone. La Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud, bieţii jucători ai naţionalei acestui stat artificial erau atât de zăpăciţi, încât se comportau de parcă ar fi jucat pe o arenă de pe o altă planetă. Câţiva şi-au luat inima-n dinţi şi au cerut azil politic.
În sud, acelaşi neam a construit un sistem capitalist democratic. Cu tarele tipice capitalismului, bine condimentate cu tuşe asiatice tipice, uşor de observat de exemplu şi în Japonia sau Taiwan.
Nimeni nu îndrăzneşte să spună despre nord coreeni că sunt mămăligi. Între nord şi sud sunt contraste dramatice. Nordicii sunt tâmpiţi? Nici vorbă. Sunt familii scindate, care nu s-au mai văzut de decenii.
Şi totuşi, noi în 1989 spuneam despre noi exact aceasta: că suntem de mămăligă şi că mămăliga nu va exploda niciodată. Cu binecunoscuta noastră ştiinţă de a ne găsi nouă înşine defecte şi acolo unde acestea nu există.
Este demn de toată atenţia cazul german. După ce au stat timp de peste 10 ani sub o dictatură tembelă, cu accente de extremă stângă şi extremă dreaptă, până în momentul în care Aliaţii i-au scăpat de pacoste, nimeni nu a îndrăznit să spună despre nemţi că sunt mămăligi. Ba, mai mult, acum ne uităm cu gurile căscate la ei ca la exemple de dezvoltare economică şi democraţie.
De ce sunt ironic? Simplu: pentru că şi nemţii, după al doilea război, s-au împărţit în două:
1. „Mămăligile” din Germania de Est, care au stat, în aparenţă amorfi, timp de aproape jumătate de secol, fără să facă nimic parcă pentru a scăpa de zimbiliuticii care se căţăraseră în fruntea lor.
2. „Supergermanii” din Germania de Vest, modele demne de urmat, care ne fură date de exemplu de ne-am plictisit, până la un anumit moment.
Momentul în care mămăligile au fost asimilate de supergermani a fost primul din care am început brusc să descoperim ce grozavi sunt (toţi) germanii, inclusiv cei din estul fost-comunist, uitând că unii dintre ei stătuseră, aparent fără reacţie, sub un regim opresiv.
Şi mai sunt exemple. Ruşii oare sunt total mămăligoşi, dacă au stat de prin 1920 şi ceva sub o dictatură cruntă, iar după câţiva ani de haos se îndreaptă din nou spre un sistem de forţă? Nici vorbă! Realitatea este cea pe care am enunţat-o în primul paragraf.
Iar acum din punct de vedere politologic: în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria erau regimuri comuniste autoritare, nu dictaturi stalinist-nord coreene. Puteai respira. În Polonia, în 1979 exista proprietate privată, ţăranii aveau pământ, în curţile lor puteai să vezi mici utilaje agricole. Existau germenii viitoarei democraţii liberale de astăzi.
Mai este nevoie să spunem că la noi doar la munte oierii nu erau cooperativizaţi?
Românii nu au fost, nu sunt şi nici nu vor fi vreodată mămăligi. Ei au supravieţuit sub una dintre cele mai dure dictaturi de tip stalinist-nord coreean din lume. Una în care a doua zi după ce doi oameni discutau într-o pădure să facă un protest anti-Ceauşescu în peşteră dispăreau pur şi simplu. Aceasta după ce în anii 50 sute de mii de intelectuali au fost ucişi în puşcăriile comuniste. Nimeni nu ştie sigur exact câţi.
Ceea ce nu se înţelege deloc este că statele de după Cortina de Fier în care a fost posibilă, sub diferite forme, o opoziţie la sistemul comunist au fost altceva decât dictaturi de forţă, ca în România.
În Cehoslovacia, Vaçlav Havel îşi scria eseurile anticomuniste şi piesele de teatru cu cheie în celula de puşcărie la o maşină de scris electronică. În acelaşi timp, în România Gheorghe Ursu era arestat şi bătut de o bestie până la moarte.
În Polonia, cele două falange Solidarnosç, linia dură şi negociatorii lui Lech Valesa, au dat cu capul în establishmentul comunist mai bine de 10 ani. De-abia când sovieticii i-au spus lui Jaruzelski „eşti pe cont propriu” acesta a cedat. Dar până atunci Solidaritatea şi autorităţile comuniste au negociat la sânge. Pe ateliere!
Jacek Kuron pleca dimineaţă de acasă la negocieri cu comuniştii cu schimburile, săpunul şi periuţa de dinţi în gentuţă, pentru că nu ştia când anume va fi închis din nou. La fel a făcut şi când a văzut că o maşină neagră parchează în faţa casei sale. Nu ştia însă că veniseră să îl ducă la minister, pentru că fusese numit ministrul Muncii.
La noi ce să negociezi? SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) a fost înfiinţat de către fizicianul Ionel Cană şi de alţi 15 muncitori, în portul Turnu Severin, la un an după ce Anna Walentynowicz a iniţiat Solidarnosç în Portul Gdansk.
Când SLOMR a ajuns la vreo 2.400 de membri, aceştia au fost ascunşi bine, şi gata! Disidentul Paul Goma a fost expulzat din ţară şi i s-a retras cetăţenia. Nu o are nici acum.
Dacă vorbea Europa Liberă, Vocea Americii sau BBC de tine, supravieţuiai cu domiciliu forţat sau erai aruncat din ţară, dacă nu, mureai în beciurile Securităţii. Ştim noi astăzi exact câţi au ales să-şi sfârşească viaţa astfel, de îi facem mămăligi pe români? A fost o întrebare retorică.
Deci: ne uităm la Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia sau Bulgaria ca la nişte exemple, întrebându-ne de ce noi nu am fost capabili să facem acelaşi lucru? Hai să vedem şi ce anume se întâmpla în Bulgaria în anul 1989.
Exista o mişcare disidentă a minorităţii turce. La noi nu exista nimic. Nimeni nu putea nici măcar să îmbrace în hăinuţă roşie un câine vagabond şi să scrie pe aceasta: JOS COMUNISMUL!
În 1988, eram redactor la Orientări, revista Centrului Universitar Galaţi. Scrisesem unele recenzii în cheie anticomunistă, despre „Războiul sfârşitului lumii” de Llosa ori despre „A doua invazie a marţienilor” de Arkadi şi Boris Strugatsky.
La un moment dat, un anume Ing. Georgescu a publicat în revistă un eseu, numit „Nevoia de Noica”. După Revoluţie, Emil Hurezeanu mi-a explicat că sub pseudonimul Ing. Georgescu se afla defapt disidentul Virgil Tănase, cu domiciliu forţat, fierar-betonist la recluziune în Galaţi.
Imediat, numărul din revistă a fost retras, iar noi, membrii redacţiei, licenţiaţi şi înlocuiţi cu un amestec de sicofanţi securizaţi bine şi juniori. Unul dintre aceşti sicofanţi, Claudiu Brânzan, a fost de curând prefect PSD de Galaţi. Partidul controla tot, draconic.
La bulgari (revenim la bulgari încă puţin) exista o mişcare disidentă, camuflată într-o grupare de ecologişti, numită Eco Glasnost. La noi, nu îndrăzneai să scrijeleşti cu un cui pe un perete cuvântul GLASNOST.
Normal că singurii cât de cât versaţi, care au pus mâna pe putere, au fost conspiratorii FSN, care puteau să se organizeze sub protecţia Kremlinului, sub ochiul enervat al unităţii anti-KGB din Securitate.
Aşa că nu, românii nu sunt mămăligi.