Este timpul sa intelegem ce ni se intampla defapt. Eu cred ca a venit vremea sa pricepem cu adevarat de ce suntem in aceasta situatie, dincolo 
de contextul economic international, care scoate la vedere toate bubele noastre negre mari.
In viziunea mea, totul a inceput in debutul anilor ’90. Cand Leszek Balcerowicz rupea scurt motanul in Polonia (o Polonie cu datorii externe imense, care isi recunoscuse public falimentul, incapacitatea de plata crasa), noi (nepregatiti pentru capitalism din prea multe puncte de vedere, asupra carora nu voi insista), trageam de timp, condusi de FSN.
Frontul Salvarii Nationale a fost o formatiune politica intoarsa spre sine, interesata exclusiv de propria supravietuire politica, a sa si a clientelei sale: un mixtum-compositum de esalon doi al fostului PCR si structuri securistoide. Ar fi putut sa fie numita foarte bine FZN, adica Frontul Zapacirii Nationale.
Nici un moment nu au vrut dumnealor sa faca reforma. A vorbi despre terapie de soc in anii ’90 era tabu. Cine facea acest lucru era privit ca un om care dadea palme cu picioarele milioanelor de muncitori din industria grea falimentara, din extractia de minereuri, carora li se explica faptul ca locurile lor de munca sunt sigure, pentru ca le tine la locul lor FSN.
Lui Petre Roman i-au trebuit cateva saptamani ca sa treaca prin Parlament Legea 31 a societatilor comerciale. O lege foarte buna. Apoi „baietii” s-au organizat si Legea 18 a fondului funciar a fost scoasa din Parlament de-abia in februarie 1991. Bine pusa la punct, astfel incat sa provoace scandaluri in toata tara si sa se aleaga praful de agricultura.
Tin minte si acum ca Cristoiu a avut ideea grozava sa scriem la EvZ despre panarama nationala provocata de aceasta lege toxica. Luni de zile am avut subiecte ce descriau brambureala intentionata creata de acest act normativ. Veneau taranii din toata Muntenia sa se planga cum isi pierd pamanturile in fata fostilor sefi de IAS-uri, transformati peste noapte in mosieri capitalisti.
Astfel, in loc sa facem reforma, pana in 1996 am produs pe stoc, iar buboiul hiperinflatiei a explodat in februarie 1997. Tin minte si acum. Eram plecat cu Petrom intr-o delegatie prin Oltenia, pe la niste halde de reziduuri de titei.
Cand am iesit din Bucuresti, dolarul era 11.000 de lei. Cand m-am intors, sarise la 27.000 de lei. Apoi a intervenit BNR si ne-am bucurat ca s-a stabilizat pe la 18.000 de lei.
A fost un semnal de alarma din care nu am priceput nimic. Cabinetul Ciorbea s-a zbatut sa iasa din chinga datoriilor acumulate de Cabinetul Vacaroiu. Cabinetul Radu Vasile a dus mai departe restabilizarea, dar scandalurile de coruptie si cele din interiorul coalitiei CDR – USD – UDMR abundau.
Deja fosta Opozitie de dreapta, ajunsa la putere, era ciuruita de gloantele coruptive administrate de FSN cat se aflase in opozitie, pana la finele anului 1996. Cabinetul Isarescu a fost cel mai bun din anii ’90. A mai facut cate ceva.
Nici un moment insa nu s-a pus problema terapiei de soc. La inceputul anilor ’90, americanul Jeffrey Sachs a venit in Romania, a vazut si a tras concluzia: „Renuntati la tot, mai putin la ce faceti bine”. Nu am facut acest lucru.
Dupa crizele din ’97 si ’99, pe care putini le-au inteles si receptat corect, ca traiam intr-o continua criza, la putere a venit iar Iliescu, numindu-l pe Adrian Nastase prim-ministru.
Grija predilecta a Cabinetului Nastase, in cea de-a doua parte a mandatului sau, a fost consolidarea propriei puteri. Nastase a incercat sa provoace legislative anticipate in anul 2003, ca sa mai fie premier inca patru ani. Nu a reusit.
Atunci a ales sa puna la punct un amplu program de asistare sociala a romanilor defavorizati, in loc sa-i oblige sa devina competitivi profesional, ca sa-i castige electoral. Ceea ce nu vrem sa spunem astazi este ca mare parte din banii pe care nu mai putem sa-i mai dam de la buget se bazeaza pe legislatie data atunci.
Au urmat cabinetele Tariceanu, de la care asteptam o subtiere a acestor bugete de asistare. In loc, executivul a continuat aceeasi politica, sub tirul presedintelui Basescu, pana anul trecut, cand a fost numit Emil Boc premier.
Dar coalitia de guvernare era formata dintr-un partid ceva mai reformist, PD-L, si unul care mostenea intentiile si tendintele FSN: PSD. Rezultatul a fost ca in primele opt luni ale anului trecut subtierea despre care vorbeam nu s-a facut, iar in urmatoarele patru luni am avut guvern interimar.
Astazi, o clasa politica aproape complet iresponsabila (cu exceptii PDL-iste condimentate cu suturile primele de la Cotroceni) pare lipsita de orice interes in a reforma raportul cheltuieli-venituri al statului roman.
Daca vom continua in acest fel, ne indreptam spre faliment cu statul, asa cum a patit Bulgaria in anul 1997 si, mai nou, Argentina. Nu putem trai la infinit pe artificii facute de BNR, pe stop & go-uri interventioniste, sterilizari si retrageri de pe piete ale Bancii Centrale.
Lectia Balcerowicz ar trebui ca intr-o zi sa ne dea de gandit, sa ne spuna ceva si sa ne faca sa actionam. La socoteala istoriei, faptul ca mogulii au pus umarul la caderea tarii in crah, cu efect de levier in mediul politic dinspre PSD si PNL, nu va avea nici o importanta.
Va conta insa ca iarasi am fost incapabili, ca de atatea ori in cursul istoriei noastre, sa umplem formele cu fond. Pentru ca deocamdata economie nu avem, ci doar jocuri de glezna, multa artisticăreală si declaratii goale de sens ale unor politicieni verosi care se gandesc numai la scaunele lor, asemeni celor din perioada interbelica.