Vitalie Ciobanu: “Refuzăm să fim ostaticii jocurilor geopolitice!” (Presseurop)

Share

La doar câteva zile distanţă de organizarea de noi alegeri legislative [în 28 noiembrie] şi, implicit, prezidenţiale (conform Constituţiei în vigoare), Moldova, ţară-tampon între Rusia şi Uniunea Europeană, pare a se afla, literalmente, între ciocan şi nicovală. Fără scăpare în faţa prea puternicei Rusii, lipsită de noroc la porţile kafkaiene ale Europei, Moldova ar trebui să se decidă şi să adopte în sfârşit o cale sau alta. Interviu cu analistul politic Vitalie Ciobanu, la Chişinău.

Referendumul pentru alegerea preşedintelui prin vot universal a avut o prezenţă extrem de slabă la urne. A fost, se poate spune, un eşec întocmai din acest motiv. Credeţi că prezenţa la urne ar putea fi mai mare de aceasta dată? S-a trezit conştiinţa moldovenilor sau electoratul a fost pierdut undeva pe drum, între certurile celor din Alianţă [la guvernare]şi prea multele scandaluri de tot felul ?

În cazul referendumului, partidele din alianţa de guvernământ, pro-europeană, au făcut greşeala să-l considere dinainte câştigat. Şi asta deoarece s-au bazat pe sondaje, care sugerau o prezenţă mulţumitoare la vot şi, mai ales, predispoziţia unanimă a populaţiei din Moldova de a-şi alege preşedintele prin vot direct.

FOTO: Cartea Romaneasca

În plus, Alianţa a operat nişte modificări în Legea privind referendumul, scăzând rata de validare, de la 50% plus 1, până la 1/3 din alegători. Aceste modificări au avut un efect anesteziant asupra partidelor de la guvernare, care au început, prematur, să-şi facă propagandă electorală în perspectiva alegerilor prezidenţiale care ar fi urmat să se organizeze în această toamnă, o dată aprobată, prin plebiscit, noua modalitate de alegere a şefului statului.

Ce nu au sesizat partidele din Alianţă este faptul că referendumul din 5 septembrie a avut, dincolo de motivele pentru care a fost convocat, valoarea unui vot general faţă de politicile noii puteri.

Deficitul de comunicare, divergenţele etalate la scenă deschisă între partidele din coaliţie, incapacitatea de a transmite şi de a explica esenţa reformelor a creat o cezură între aşteptările populare de după alegerile din 28 iulie şi clasa politică.

Nici măcar succesele incontestabile în relaţia cu Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, repurtate de coaliţia de guvernământ, nu au reuşit să schimbe percepţia alegătorilor.

Şi aşa, în loc să facă surfing pe un val de simpatie populară, prilejuit de victoria în referendum, noua putere s-a confruntat cu un simbolic vot de blam, prin neprezenţa cetăţenilor la urnele de vot din 5 septembrie. Iar comuniştii, care au boicotat referendumul, au ieşit întăriţi.

Eu cred că imaturitatea societăţii moldoveneşti se referă în egală măsură la clasa politică şi la alegători. Guvernanţii sunt de vină că nu au ştiut să fie mai solidari şi mai deschişi în faţa alegătorilor, iar aceştia din urmă nu au înţeles că pentru o schimbare de profunzime în Moldova e nevoie de timp, de răgaz istoric.

Şi de o mai mare implicare a fiecărui cetăţean. Societatea moldoveană e în bună măsură una paternalistă, conservatoare. Din 1991 încoace, la Chişinău nu am avut o guvernare democratică cu un mandat deplin, care să reuşească să implementeze nişte reforme şi să apuce să culeagă roadele acestora.

Mereu au guvernat facţiuni ale fostei nomenclaturi sovietice, când agrarienii, când socialiştii, când comuniştii lui Voronin. Totul a stat în cumpănă: corupţia a înflorit, sărăcia s-a extins endemic şi acest „pat germinativ” nu putea alimenta decât opţiunea pro-comunistă, nostalgia maselor după „stabilitatea” sovietică.

Care ar fi pronosticurile dvs. pentru alegerile din 28 noiembrie ? Va ieşi Moldova datorită lor din impasul în care se zbate deja de aproape doi ani ?

Având în vedere experienţa nefericită a referendumului din 5 septembrie, partidele din alianţă ar trebui să coboare cu picioarele pe pământ. Alegerile vor fi validate, pentru că un scrutin parlamentar se desfăşoară după alte reguli decât referendumul, cu actori politici care concurează între ei, mobilizând echipe de suporteri şi luptând pentru masa indecişilor.

Cu siguranţă, după alegerile din 28 noiembrie, Moldova va fi guvernată de o coaliţie. Fie de un AIE resuscitat, reşapat şi re-motivat, şi atunci există o speranţă ca ţara să continue pe drumul cel bun, mişcându-se spre Vest, fie de o coaliţie de stânga, cu comuniştii pe post de vioară întâi.

Şi atunci vom vira spre Est, cu toate consecinţele ce vor decurge de-aici. Uitaţi ce se întâmplă în Ucraina… Totul e reversibil. Mai puţin vieţile noastre, pe care ni le consumăm, absurd, în aşteptarea unor vremuri mai bune, aidoma personajelor dintr-o piesă de Beckett.

Eu încă îmi păstrez un optimism moderat şi sper să asistăm la materializarea primului scenariu, descris mai devreme, dar aici cred că va conta enorm şi factorul extern, euro-american, care ar putea influenţa negocierile pentru formarea viitoarei coaliţii de guvernământ.

Până atunci, partidele democratice trebuie să se mobilizeze exemplar în teritoriu, să recupereze proasta comunicare cu electoratul. În politică, se ştie, lucrezi cu „materialul clientului”. Iar „stofa” asta, din păcate, e de foarte proastă calitate în Moldova.

Care este pulsul moldoveanului obişnuit astăzi?

Moldoveanul mediu statistic vrea o viaţă mai bună şi e îngrijorat de lipsa locurilor de muncă. Sărăcia este marele flagel – Moldova e cea mai săracă ţară din Europa şi, probabil, cea mai coruptă.

O prăpastie desparte o mică minoritate de privilegiaţi (indivizi care s-au umplut de bani prin scheme frauduloase, prin deturnarea banilor publici, prin licitaţii trucate, organizate de stat în beneficiul unei clientele politice) şi marea majoritate a populaţiei.

Cu un salariu mediu de 100 de euro pe lună, cum să supravieţuieşti? Părinţii mei, foşti şi actuali pedagogi, care au lucrat în învăţământ, 50 de ani – tata şi 53 de ani mama (care şi azi mai e activă), au o pensie de 80 şi respectiv 73 de euro. Cum se poate trăi din aceşti bani?

Tatăl meu suferă de artrită reumatoidă acută, săptămâna viitoare îl voi aduce la un spital în Chişinău pentru un alt tratament, însă medicii mi-au spus franc că nu va fi decât un tratament paliativ, pentru că nu există medicamente care să-i amelioreze sensibil starea.

În ţările dezvoltate – da, există, dar aceste remedii costă mii de euro şi sunt subvenţionate de stat. Moldova nu-şi poate permite asemenea cheltuieli… Iertaţi-mi această digresiune personală, dar vreau să ştiţi cum e să trăieşti pe pielea proprie realităţile pe care le descrii…

Învăţământul e la pământ, medicina e în cădere liberă (nu s-au mai făcut de decenii investiţii în acest domenii). Ferească Dumnezeu să îmbătrâneşti în Republica Moldova! Oamenii îşi iau lumea în cap, se supun celor mai mari umilinţe în Europa, doar pentru a scăpa de mizerie şi nedreptate în ţara lor.

Avem circa un milion de migranţi în Europa occidentală şi în Rusia, dintr-un total al populaţiei de 4 mln. de oameni. Nu veţi mai găsi nicăieri în Europa un asemenea raport! Pleacă cei mai motivaţi, cei mai capabili să facă un anumit lucru, să câştige nişte bani. Ţara se hrăneşte din remitenţe, care numai în anul acesta a atins 1 miliard de Euro, adică de 2,5 ori bugetul Republicii Moldova.

Şi aşa se creează un cerc vicios: lumea fuge de sărăcie şi trimite bani acasă, care menţin pe linia de plutire economia naţională şi permite – a permis – regimului Voronin să stea la putere 8 ani şi să-şi promoveze politicile revanşarde, pro-ruseşti şi anti-româneşti.

Şi să întreţină, abil, nostalgiile după URSS ale generaţiilor mai vârstnice din Moldova şi care constituie electoratul de bază. Pentru că cei plecaţi în străinătate muncesc, trimit bani acasă, dar nu votează. E ca un blestem.

Dacă nu se întâmplau evenimentele din 7 aprilie, dacă nu se producea acea revoltă spontană a tinerilor indignaţi de fraudarea alegerilor din 5 aprilie de către comunişti, nu am fi avut azi o guvernare democratică la Chişinău.

Suntem departe de ce ne-am dorit, dar măcar a fost făcut primul pas, s-a reaprins licărul speranţei. O întoarcere a bolşevicilor la putere după 28 noiembrie ar fi o catastrofă naţională.

Nu credeţi că Moldova riscă să urmeze oarecum Turcia în sentimentele sale faţă de Europa? Pe măsură ce trece timpul, perspectiva aderării se tot îndepărtează dar promisiunile celor de la Bruxelles cresc, nu credeţi ca s-ar putea ca la un moment dat moldovenii să nu mai viseze la Europa ?

Există riscul acesta. Totuşi, Moldova nu e Turcia, cu imensele ei contradicţii şi diferenţe în raport cu Europa. Moldova e teritoriu mic, doar 33 000 km pătraţi. Uşor de administrat, cu o populaţie care vorbeşte una din limbile oficiale ale Uniunii – limba română, creştină şi, în general, cu frică de Dumnezeu (cum se spune pe-aici).

Posibilitatea anulării regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni, decisă recent la consiliul miniştrilor de Externe din ţările-membre ale UE – termenul ar putea fi de 18 luni, dacă Moldova îndeplineşte o serie de reforme şi ajustări cerute de Bruxelles – va accelera, în mod sigur, procesele pozitive din interior, va da „carnaţie” reformelor iniţiate de actuala guvernare, le va lărgi baza populară de susţinere.

Cetăţenii vor căpăta un termen de comparaţie – cum e în Europa şi cum e la noi, nu îşi vor măsura existenţa doar după „standardele de fericire” din perioada sovietică – , un termen de comparaţie în sfârşit accesibil, familiile dezbinate se vor reuni, dar mai presus de toate va dispărea imensa povară psihologică cauzată de starea de izolare şi abandon, pe care o trăiesc basarabenii.

Pe termen lung, aş privi cu mai mult optimism destinul acestei comunităţi. Dar cât de lung? Asta-i problema…

Daca ar fi sa scrieţi acum o notă, ca cele din Anatomia unui faliment geopolitic…, care ar fi aceea? Mai aveţi speranţe ? Dacă nu, de ce ? Ce îi lipseşte Moldovei pentru a termina cu acest circ care durează deja de prea mult timp ?

Republica Moldova este un stat falimentar. Diagnosticul pe care îl formulam în volumul pe care îl citaţi, apărut în 2005, este perfect valabil şi azi. Suntem în faliment, suntem într-un grav defazaj faţă de ce am fi trebuit să fim după 20 de ani de la proclamarea independenţei.

Termenul de comparaţie pentru noi, din acest punct de vedere, sunt ţările baltice – azi, parte a Occidentului instituţionalizat. Moldova ar fi trebuit să se unească cu România în 1991, urmând exemplul reunificării germane din 1990. Este / era o analogie izbitoare.

Din păcate, au prevalat diferenţele, nu similitudinile, între noi, românii, şi germani. Dacă România ar fi fost un fel de RFG, dacă nu ar fi fost ea însăşi infestată de bacilul comunismului şi al securismului, am fi trăit azi într-o ţară reunificată şi, cu siguranţă, mai fericită.

Oferte de unire au fost făcute dinspre conducătorii de atunci ai Moldovei, însă Iliescu le-a respins. Acesta a rămas credincios tratatului cu Moscova, semnat de el în aprilie 1991, cu numai câteva luni înainte de desfiinţarea Uniunii Sovietice (cum îţi poate submina flerul politic servilismul pro-comunist!).

E bine să amintim că acest tratat profund anti-naţional prevedea nu numai lipsa unor pretenţii teritoriale ale României faţă de URSS (evident, era vorba de Basarabia şi de nordul Bucovinei, anexate de Stalin în 1940), dar şi angajamentul părţilor semnatare de a nu adera la alianţe militare ostile una dintre părţi. Evident că vizată era România, posibila sa aderare la NATO…

Ce îi lipseşte Moldovei? O altă plasare geografică, mai norocoasă, pe harta Europei. Asta ca să nu mai fac un lung pomelnic al tarelor noastre naţionale… Nu vom scăpa, probabil, de acest „circ” tragic niciodată. Scapă fiecare pe cont propriu, cum poate.

Care va fi viitorul cel mai posibil al Moldovei ? Cu sau fără Transnistria?

Dacă împrejurările actuale nu permit găsirea unei soluţii echitabile, singura cale corectă de urmat este concentrarea pe reformele interne, cerute de Uniunea Europeană.

Cu alte cuvinte, o guvernare democratică ar trebui să ceară Bruxelles-ului, în mod ferm, un orizont concret de integrare europeană, subliniez: cu sau fără Transnistria (!), şi să demonstreze în schimb o adevărată voinţă politică pentru democratizare.

Este o chestiune de principiu: realipirea Transnistriei nu poate fi făcută cu orice preţ. Dacă de dragul acestei alipiri vor fi sacrificate valorile democratice, limba română, istoria naţională (care a fost recuperată după prăbuşirea Uniunii Sovietice), o asemenea „rezolvare” a problemei transnistrene trebuie respinsă categoric.

Cred că pentru Moldova, în această privinţă, modelul cipriot ar putea fi o sursă de inspiraţie. Vă reamintesc că integrarea Republicii Cipru, eline, în Uniunea Europeană, în 2004, a condus la creşterea dispoziţiilor pro-unificare în regiunea separatistă, turcă, din nordul insulei.

Moldova trebuie să fie lăsată să se dezvolte liber, fără presiunile şi şantajul Rusiei. Refuzăm să fim ostaticii jocurilor geopolitice dintre marile puteri, refuzăm să fim o eternă monedă de schimb. Daţi-ne şansa noastră să trăim în libertate!

Chişinău, 5 noiembrie 2010, interviu realizat de Iulia Badea Guéritée

Sursa: Presseurop

Share