Vis profetic? Şi nici nu ştiam ce se întâmplă în Bruxelles…

Share

Am avut un vis ce ar putea să fie profetic sau nu, exact atunci când aveau loc atentatele de la Bruxelles, fără să ştiu însă despre acestea, despre faptul că ele tocmai se produceau. Vă imaginaţi asta? Cum a fost posibil aşa ceva, nu am de unde să ştiu.

În vis, mergeam cu un grup de prieteni pe marginea canalului. Era un canal de scurgere betonat, ca Dâmboviţa, dar mai îngust, lung, foarte lung, cu drumuri asfaltate pe stânga şi pe dreapta sa.

Nu mai suntem în Bosnia, am intrat în Ungaria“, a spus unul dintre cei din grupul nostru, atrăgându-ne atenţia că Ungaria este ocupată de islamişti, care sunt barbari, violează femeile şi împuşcă bărbaţii fără discernământ şi trebuie să mergem cu capul plecat, fără să-i privim, pentru că se enervează şi omoară de furie pe cine văd în faţa ochilor.

Am înaintat foarte prudenţi. În vis, ne aflam ca într-un fel de drumeţie, care se transformă, încet-încet, într-un coşmar. Am ajuns într-un oraş, care era pe malul acelui canal aproape secat.

Ochii mi s-au lipit de un bancomat de ultimă generaţie distrus, pe jumătate smuls din parterul unei clădiri de birouri din beton şi sticlă foarte înalte. M-am pomenit gândindu-mă: “Ce a reuşit să facă Orban ăsta din prospera Ungarie de altădată!”.

De pe bancomat, ochii mi-au căzut pe islamist, cu un pistol mitralieră AKM cu pat rabatabil în mâna dreaptă, care se uita la mine. Era bărbos şi pletos, ca un hippiot din anii 70, nu arăta a arab, era nespălat şi, când mi-au căzut ochii pe el, a început să urle isteric, agitând pistolul-mitralieră şi trăgând focuri în aer.

Am continuat să merg în vis, cu ochii plecaţi, în timp ce islamistul începuse să tragă spre mine. Prietenii mei erau deja la vreo cincizeci de metri în faţa mea şi continuau să înainteze pe marginea canalului betonat aproape secat, spre un fel de baraj înalt, iar eu am început să fug cât puteam de repede, încercând să-i ajung din urmă.

În zig-zag, trebuie să alerg în zig-zag!“, mi-am spus, apoi am început să alerg dezordonat, ca un om beat. Când am ajuns în dreptul barajului, alţi islamişti au început să urle ca apucaţii şi de sus au început să deverseze un morman imens de cadavre de maghiari.

Erau oameni obişnuiţi, din care rămăseseră numai nişte cadavre desfigurate, uscate, ca nişte coji, ca butaforiile unor oameni. În jurul meu pluteau bucăţi de haine, fragmente de oase, pleoape, gene, degete confiate foarte uşoare, care, aruncate cu mormanul de pe barajul înalt din faţă, se comportau ca un nor de gunoaie amestecate.

Vedeam la aceşti oameni semnele civilizaţiei. În cap m-a lovit un smartphone de ultima generaţie crăpat, vai mama lui, un fular roşu-alb-verde cu “Haida Mogyorog!” al Naţionalei de Fotbal a Ungariei, un cadavru avea adidaşi Nike originali, biată democraţie liberală occidentală făcută praf.

În vârtejul de resturi ce cădeau peste mine, am luat-o la fugă. Dincolo de baraj, mi-am ajuns prietenii, gâfâind. Unul dintre ei a spus: “Gata, suntem în siguranţă, aici sunt ai noştri, unguri şi români, coalizaţi contra islamiştilor“.

În acel moment m-am trezit. Mi-am făcut o cafea şi am deschis televizorul, aflând despre atentatele din Bruxelles, de după arestarea de acum câteva zile a lui Salah Abdeslam. Nu am înţeles deloc cum a fost posibil să am un asemenea vis (nu am mai visat niciodată aşa ceva) exact în timp ce în Bruxelles aveau loc atentate.

Share