home DIVERSE, POLITICA Unde eram dacă reuşeam îngheţarea anului şcolar în 1990?

Unde eram dacă reuşeam îngheţarea anului şcolar în 1990?

Share

În primăvara anului 1990, puţin înainte de Piaţa Uniiversităţii, când eram student în anul IV, am militat la Galaţi, în contra tuturor, pentru îngheţarea anului şcolar.

Tot sistemul era prăfuit, învechit, corupt. Programele şcolare erau o jale maximă. Era necesară îngheţarea aceasta. Privind retrospectiv, îmi dau seama că numele găsit nu era bun, dădea impresia că totul stă pe loc, e neclintit, mort, rece, cristalin. Pe atunci însă nu eram preocupat de aceste subtilităţi.

Nu mai trebuia să învăţăm OCI (Organizarea şi Conducerea Întreprinderii), ci Management. Dar management veritabil, nu OCI rebotezat, cum s-a întâmplat.

Istoria era ideologizată cu istoriografie comunistă. Literatura română era ideologizată cu scriitori fără valoare, comunistoizi, ca A. Toma, Beniuc, iar din marii scriitori se învăţau paginile comuniste, de exemplu de la Mihail Sadoveanu capodopera “Baltagul” era trecută pe repede-nainte şi se insista pe “Mitrea Cocor”.

Şcolile, liceele, facultăţile erau efectiv infestate cu oamenii comuniştilor şi Poliţiei Politice. Laboratoarele erau prost utilate. Era momentul unui nou început.

Pur şi simplu, un an intram cu toţii, de la grădiniţă la postuniversitare, în reparaţii generale, apoi începeam frumos un nou an şcolar, după reformă, asta înseamna îngheţarea. Nici măcar nu era un an întreg, ci într-un fel erau doar câteva lunide restructurare şi reformă generală.

Evident că nu a reuşit. Am fost acuzat că vreau să stau pe banii babachii un an degeaba, că sunt o putoare, că sunt nebun. Era un război de imagine, în care ceilalţi mutaseră dur. De ce? Eram un pericol major pentru sistemul corupt.

La Revista “Orientări”, redactor-şef era Claudiu Brânzan, omul sistemului, ulterior devenit prefect sau membru în CA SRTV. M-am certat cu el cumplit, pentru că nu mă lăsa nici măcar să scriu un simplu articol şi am plecat de la revistă.

Modelul folosit pentru îngheţarea anului în educaţie era cel belgian. Nu ştiu de unde-mi venise asta cu Belgia, dar mi s-a părut o idee bună. Militam pentru restrucurarea programelor şcolare, facerea publică a tuturor studenţilor şi cadrelor din învăţământ care au colaborat cu Securitatea, lustraţia tuturor propagandiştilor PCR şamd.

Evident, când am început să vorbesc cu colegii despre asta, toţi cei vizaţi s-au întors împotriva ideii şi s-au coalizat spontan. A fost un zid. Era evident, ştiam asta, dar nu puteam să le-o spun în faţă, pentru că nu aveam probe. Probele au fost ascunse de sistem ani în şir şi mai sunt şi acum ascunse cât de mult este posibil.

O satisfacţie de moment a fost că în timpul Pieţei Universităţii, când eram la Bucureşti, deznădăjduit de inerţia din Galaţi, am aflat că centrul universitar este cuprins de o revoltă spontană, venită dinspre cămine.

Lider era colegul meu de cameră, Roneo Ghiliman. Când plecasem la Bucureşti, pe 24 aprilie, era linişte, nu ştiu de la ce le-a venit şi nici care a fost contextul.

Acum, după 25 de ani, pot să spun că sunt mai convins ca niciodată că am avut dreptate, dar nu aveam nici o şansă să reuşesc: sistemul era prea adânc înfipt în România.

Mă uit la tinerii de 25 de ani de azi şi de multe ori mă îngrozesc. Ce vine după noi? Văd un hău negru.

În 1990 însă nu era vorba numai despre Educaţie. Era întreaga Românie blocată din cauza foştilor comunişti de diferite feluri, care se organizaseră şi cu ai căror prozeliţi luptăm şi azi.

Piaţa Universităţii a fost o versiune la scară macro, naţională, în toate domeniile,  a mişcării încercate de mine la Galaţi, cu îngheţarea anului şcolar.

Din păcate, noi voiam totul şi voiam totul atunci. Nu se putea aşa. Ţara nu era pregătită pentru o asemenea schimbare radicală. Mulţi ani de-acum încolo va trebui să curăţăm mizeria după comunişti şi urmaşii lor, chiar şi dacă va avea loc o nouă revoluţie. Chiar şi după una.

Share