Scriitorul Călin Hentea a scris o cronică de film. Dar în realitate aceasta este o falsă cronică de film. “Ţara moartă”, filmul lui Radu Jude, e un pretext ca să vorbim despre noi. Şi despre indiferenţa noastră organică. Genetică.
Securitatea reloaded. A revenit pe sticlă filmul lui Calotescu, „Autobuzul”
Eseul documentar gândit și realizat de Radu Jude nu este neapărat unul istoric. Este vorba despre românii de azi, ca și despre românii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cu siguranță că mulți dintre mult prea puținii, dar aleșii, spectatori ai „Țării moarte”, vor fi contrariați de absența oricărei corespondențe sau potriviri între coloana sonoră și imaginile filmului.
Ţara moartă, cu români din Slobozia pozaţi de Costică Acsinte
În timp ce pe ecran se succed fotografiile statice ale unor români de prin Slobozia și împrejurimi, care stau emfatic la poză în fața aparatului lui Costică Acsinte, coloana sonoră alternează fragmente din jurnalul lui Emil Dorian despre ororile trăite de evreii din România anilor 1937-1946, cu secvențe din cântece legionare sau din discursurile regelui Carol al II-lea, ale șefului legionar Horia Sima, ale generalului Ion Antonescu sau din comentariile lătrate ale jurnalelor de război.
Cum e să fii indiferent, adică egoist
Cheia eseului lui Radu Jude este tocmai această profundă indiferență reciprocă dintre cele trei segmente ale societății românești de atunci, indiferență valabilă și în zilele noastre.
Țăranii și târgoveții din Slobozia își văd de viața lor (tăiatul porcului, la o țuică, la nuntă sau înmormântare, la gârlă sau la păscut) și nu le pasă deloc nici de infernul exterminator în care erau împinși fără nici o milă evreii români și nici de discursurile sforăitoare ale mai marilor zilei.
Ţara moartă. Indiferenţa de ieri şi de azi
La fel și azi, când cei mai mulți dintre români nu participă la vot, își văd de propria supraviețuire și confortul personal și sunt parcă imuni atât la tragediile sociale, cât și la populismul demagogic al guvernanților, care răsună pe toate posturile de televiziune.
Românul anului 2017 trece peste mulțimea dramelor sau ticăloșiilor politice arătate la televizor, ca peste un fapt divers, după care mai bea o țuică sau o bere.
Guvernanții de atunci, Carol al II-lea, Ion Antonescu, Horia Sima și nu numai ei își vedeau de propaganda în interes personal, de prezervarea puterii sub acoperișul unor vorbe mari și goale, fără a mai avea, la fel ca și cei de azi, vreun contact real cu românii de rând, cu problemele lor, cu simțirile lor sau cu dorințele lor.
Hiatus social, pogronuri, naţionalism
Așa se face că, așa cum în urmă cu peste 50 de ani puterea totalitar-naționalistă sforăia despre românism, demnitate, patriotism. În timp ce pe front fiii neamului mureau cu sutele de mii, iar zeci de mii de evrei erau exterminați prin deportare în condiții inumane în Transnistria. tot așa și astăzi se pune de un referendrum pentru familie, în timp ce corupția și hoția cangrenează întreaga societate românească.
În fine, jurnalul lui Emil Dorian, ale cărui fragmente sunt citite intenționat liniar chiar de Radu Jude, nu vorbește decât despre marile dureri ale evreilor din România acelor ani, despre persecuții, antisemitism, lipsă de omenie și toleranță din partea concetățenilor și autorităților.
Români verzi
Ca și cum evreii ar fi fost deja expulzați din lumea în care trăiau atât regii și conducătorii, cât și târgoveții din Slobozia. Toți români verzi, fotografiați alb-negru de Costică Acsinte.
La fel și azi, grupurile minoritare din România își strigă păsurile, desigur fără a fi discriminate, umilite sau amenințate precum evreii în război. Dar fără ca aceștia să se raporteze prea tare la situația majorității românilor, ei revendicându-și drepturile lor și pace.
Aceasta este actualitatea filmului lui Radu Jude, care trimite spre un trecut nu prea îndepărtat. Dar arată către un prezent la fel de intolerant, populist, insensibil și obtuz.
Lipsa explicaţiilor
Ceea ce tehnic i se poate reproșa filmului „Țara moartă” (la fel ca și în cazul celuilalt mare eseu documentar „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” de Andrei Ujică din 2010) este lipsa unor cât de scurte explicații, înscrise într-un colț al ecranului, privind identitatea oratorului citat și data discursului.
Pentru că, așa cum puțini dintre spectatorii de astăzi mai pot recunoaște chipurile liderilor comuniști din anii 60 – 70 – 80 (din filmul lui Ujică), tot așa, și mai puțini sunt românii care pot identifica vocile lui Carol al II-lea, Ion Antonescu sau Horia Sima.
În rest, filmul lui Radu Jude este de văzut și de gândit musai de către toți românii, indiferent de originile lor etnice. Mai puțin anti-semiții, xenofobii, naționaliștii extremiștii, demogogii, populiștii patriotarzii de ocazie.