Scriitorului Nicolae Breban. Intre Grobei si nemurire

Share

Maestre,

Va citesc romanele din adolescenta. V-am admirat scriitura si expresivitatea ideilor. Tatal meu, profesor de limba si literatura romana, m-a educat sa va respect pentru ideile plenare, umaniste, pe care le exprimati in romanele dumneavoastra, ce sunt repere de proza contemporana romaneasca.

foto: raveda

Ati fost (si, ca romancier, veti ramane) pentru mine un exemplu si un model de scriitor emblematic pentru epoca sa, alaturi de Marin Preda, Augustin Buzura ori Stefan Banulescu.

Cu voia dumneavoastra (si in pofida valorii sale indiscutabile), as dori sa trec rapid peste “Animale bolnave”, cartea la care am facut o probabil prea grosolana trimitere si jignitoare aluzie in precendenta mea postare, referitoare la dosarul dumneavoastra de posibil informator al Securitatii.

In fond, intr-un fel sau altul, toti suntem animale bolnave. Pe toti ne altereaza cumva propriile noastre vieti, despre care nu putem sa spunem ca sunt perfecte.

As dori sa va rog sa-mi permiteti sa ma refer putin la un alt mare roman al dumneavoastra, “Bunavestire”. Tin minte (si voi tine minte toate viata) personajul portretizat de dumneavoastra in merceologul Grobei, cu a sa dorinta triunghiulara, de a poseda ceea ce a posedat stapanul sau.

Imi este insa extrem de greu sa armonizez, cu puterea mea de intelegere limitata, generata de faptul ca niciodata nu voi reusi sa apropii spiritul meu de plenaritatea spiritului dumneavoastra, cum a fost posibil sa afirmati asemenea grozavii, in acele note informative date de dumneavoastra la Securitate, despre mari personalitati ca Paul Goma, Mircea Eliade sau Monica Lovinescu.

Vedeti dumneavoastra, eu inca mai cred, din picajul nostru etic de secol al XXI-lea, in omul vitruvian, perfect in aspectul sau fizic, ideal de frumusete al antícilor, cat si in spiritul sau minunat.

foto: rightwords

Vedeti dumneavoastra, eu inca mai cred, din degradarea valorilor noastre contemporane, de pamanteni decazuti, de la final si, simultan, inceput de ev omenesc, ca putem aspira la acea perfectiune.

Exista, stimate maestre, aceasta perfectiune, inclusiv in recunoasterea propriilor noastre greseli, chiar daca a ne recunoaste pacatele noastre inseamna a ne rupe bucati din noi, pentru ca, dupa ce reusim sa ne caim si sa trecem, astfel, prin catharsisul necesar pentru aceasta, putem fi mai buni, mai aproape de acest om vitruvic. Bratul, degetul, portiunea de suflet cangrenat, pe care ni le rupem cu dintii atunci, pot creste din nou la loc sanatoase.

As dori sa am acest punct de sprijin, aflat in umanitatea dumneavoastra inca prezenta, dincolo de greselile pe care, asemeni oricarui om, le-ati facut, pentru ca, fiind un mare creator, sunteti inca un model pentru mine si imi doresc sa ramaneti astfel.

Spre deosebire de personajul dumneavoastra, Grobei, la care ma intorc astfel cu argumentatia mea (“Eu, de exemplu, m-am născut, simt tulbure asta, să fiu slugă”, spune acesta), eu nu-mi doresc sa fiu stapan, fiind sluga, nici sa ma racordez unui mare ideal fals, raportandu-ma la un model, ci pur si simplu sa fiu eu insumi, asa cum sunt, raportandu-ma la adevarate valori.

Este drept, dorintele mele sunt normale, plate, nu inaltatoare, pe cand aspiratiile lui Traian-Liviu Grobei sunt abjecte, paradoxale si, simultan, arhetipale, deci, intr-un mod putred si cocosat, inaltatoare poate.

Una dintre dorintele mele este ca, indiferent care este nivelul la care creez in viata mea, sa pot in continuare cumva sa ma raportez la dumneavoastra si din punct de vedere uman, nu numai la nivelul actului creator.

Iar acum, maestre, eu nu mai stiu cum sa fac acest lucru in aceeasi masura ca inainte sa aflu ce porcarie ati facut. Exista ceva ce nu se intampla deocamdata. Asteptati, asa cum ati declarat presei, nimicnicia unei decizii judecatoresti – ca ati fost sau nu informator al Securitatii comuniste.

O asteptati inutil, cred eu, indiferent ce va va spune un pigmeu de magistrat, asa cum este el fata de dumneavoastra. Va lasati la mana lui? Vreti sa fiti sluga cuiva, asemeni lui Grobei, personajul dumneavoastra? Va doriti cumva acest lucru?

Sunteti  dispus ca, dupa ce va aparea sentinta acelei nenorocite de instante pamantene, sa stati in genunchi, pentru tot restul vietii dumneavoastra, in fata acelui judecator care, substituindu-se constiintei voastre elevate, de mare creator, va decide care este adevarul vietii lui Nicolae Breban, dintr-unul dintre cele mai intunecate puncte de vedere?

Astfel de soarta sa aveti, incat sa puteti spune, cand va veti face suma vietii dumneavoastra, cu bunele si cu relele prin care ati trecut, ca ati ajuns asemeni lui Grobei, un personaj pe care, ca mare artist ce sunteti, l-ati creat? Mai mult, ca ati devenit sluga propriei creatii, care a luat conducerea asupra destinului pamantean?

In chapeau-ul la postarea mea precedenta despre cazul dumneavoastra securistic am scris astfel: “Tema fundamentala este: omul zdrobit de timpul sau“.

Era una dintre obsesiile tatalui meu, care vedea bietul om covarsit sub nemernicia timpului pe care il traieste, facut afis, strivit sub fortele destructive ale vremurilor sale. As dori sa ma insel si dumneavoastra sa nu fiti zdrobit de propriul timp.

Cred ca dumneavoastra, pentru a fi mai mult decat Grobeiul propriilor pacate (pentru ca, atat cât puteti crea – atât existati), ar trebui sa va caiti, sa va recunoasteti vinovatia in fata propriei dumneavoastra constiinte.

Sau sa va afirmati nevinovatia. Public sau nu. Astfel, veti fi propriul dumneavoastra stapan si veti fi egal cu propriul dumneavoastra destin creator. Si poate ca astfel il veti ajuta pe umilul dumneavoastra epigon, care a scris aceste randuri, sa nu-si piarda un reper.

Share