Perversitatea efectului este insa si mai mare. Cand am scris pe blogul meu depre cauzele profunde ale crimei faptuite de catre 
niste interlopi din Veszprem, care il ucisesera cu sange rece pe Marian Cozma, am primit amenintari cu moartea in comentarii.
Continutul acestora vadea ca ii deranjasem deopotriva pe cei care urau tiganii (care intelesesera ca le iau apararea unor infractori=tigani), ca si pe tigani (care pricepusera si ei, la fel de eronat, ca ii culpabilizez in corpore pe toti reprezentantii etniei lor), dar, culmea!, si pe unii aparatori ai multiculturalismului (care, lipsiti de un aparat intelectual destul de selectiv, au inteles, ca si tiganii, ca ii culpabilizez incorpore pe toti reprezentantii acestei etnii).
Revin la chestiunea rrom-roman-Romania. Cand am scris „Despre Madonna, romani si tigani” am avut de ales: ori contribui la confuzia generala, folosind exclusiv cuvantul „rrom” (dincolo de faptul ca probabil si asa as fi suparat-o pe gioia, care probabil ar fi dorit ca, atunci cand ma refer la tigani, sa pun „…”), de parca ma refer la vreo bautura alcoolica si am facut o greseala de scriere, ori sparg acest obicei institutionalizat stupid de catre autoritatile de la Bucuresti (ca si, de exemplu, vandalizarea limbii romane cu macro-cuvintele agramate „nicio”, „niciun”, etc.).
Am ales a doua solutie, voi explica de ce anume, iar cu aceasta voi lichida, sper definitiv, subiectul. Sunt genul de individ care simte si intra in conflict direct cu chestiunile-problema si cu oamenii-problema din jurul sau. Daca se intampla ceva sensibil in jurul meu, greu de dezbatut public, incumband sensibilitati, frustrari, realitati nerostite si rani pe care s-a turnat sarea, le identific si le scot pe tapet.
O fac pentru ca sunt convins ca astfel ajut la vindecarea traumei respective, prin identificarea cauzelor acesteia. Asa cum voi face intotdeauna. Chiar daca ii deranjez pe cei care au ranit si pe cei care au fost raniti (carora le cer scuze si ii asigur de tot respectul, sprijinul si compasiunea mea).
Sunt convins ca exista o diferenta intre atitudinea mea si cea a scriitorului danez Hans Christian Andersen, care era spaima femeilor urate din inalta societate daneza, pentru ca aparea la serate cu un trandafir rosu superb in mana, pe care il daruia constant celei mai urate femei. Uratenia este, in acest caz, a celor care jignesc bunul simt si umanitatea, nu a celor lezati de acestia.