Este foarte greu, dacă nu imposibil să scrii pe un subiect (criza centrată pe aceşti refugiaţi), despre care ştii în realitate foarte puţine lucruri, dacă nu cumva nu ştii nimic.
În primul text pe care l-am scris pe acest subiect, am dat impresia, implicit, că sunt pentru primirea refugiaţilor, iar în al doilea (cel în care afirmam că Ponta ar putea să fie un trădător de ţară) am fost aparent contra.
Nici una dintre aceste două aparenţe nu este cea adevărată. Adevărul este că nu mi-am format o părere clară, nu am destule date şi nu pot să mă poziţionez nici pro, nici contra.
Acum te împing să te poziţionezi…
Spre deosebire de politicieni, jurnaliştii nu au obligaţia să se poziţioneze la ceea ce se întâmplă decât numai dacă vor şi dacă sunt convinşi că, prin ceea ce scriu, ei scriu despre adevăr, aşa cum îl văd ei.
În urmă cu câţiva ani, scriam despre nebunia ce a apărut în anii în care foarte mulţi jurnlişti excelenţi au devenit jurnalişti independenţi: Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Voiculescu, prin vectorii lor feluriţi, au început să pedepsească în diferite feluri două lucruri tipice jurnalistului, care îi deranjau teribil şi pe care ei le considerau adevărate delicte: delictul de opinie şi delictul de consemnare.
Aşadar, numai anumiţi confraţi ce puteau fi controlaţi aveau dreptul să aibă opinie, iar anumite informaţii sensibile nu trebuiau consemnate, pur şi simplu.
Acum, miza s-a mutat: este imposibil să mai îngrădeşti opinia, aşa că există o presiune pe vectorii media pentru a-şi prezenta o opinie, musai, cu orice preţ, pe fiecare subiect ce apare. Ceva de genul “poziţionează-te, dar fii atent cum”.
Refugiaţi, între gazda primitoare şi reţinerea raţională
Ei bine, paradigma despre refugiaţi e bicefală şi îmi este imposibil să mă poziţionez. Nici nu consider că ar fi corect să o fac până nu înţeleg despre ce scriu, puţin îmi pasă că Monica Macovei, pentru care am simpatie, e pro, Iohannis e parţial color contra, iar Băsescu, pentru care am avut o susţinere raţională, e contra primirii de refugiaţi.
Pe de o parte, desigur că imaginile cutremurătoare cu aceşti oameni (care sunt mai civilizaţi decât ne imaginăm şi foarte paşnici) mă îndeamnă să mă gândesc cum am putea noi, românii, noi, europenii, să-i găzduim un timp, dacă nu chiar să-i adoptăm.
La noi în ţară au fost naturalizaţi greci, armeni sau polonezi şi adoptaţi coreeni, chilieni şi din nou polonezi. Nu am resimţit niciodată că România este deznaţionalizată, fibra românească este prea puternică pentru aşa ceva, când este vorba despre mii sau zeci de mii de refugiaţi.
Cred că aş fi capabil să mă duc ritmic cu sufertaşul de mâncare şi ceai la aceşti oameni, să le donez haine, în fine, să fac tot ce pot eu pentru a-i ajuta. Aşa că din acest punct de vedere tind să fiu pentru primirea de refugiaţi.
Există alte lucruri care mă împiedică să fiu de acord cu acest lucru. În primul rând, dincolo de faptul că probabil că vorbitorul acela ISIS ce a spus că în acest moment în Europa au intrat 4.000 de militanţi ai lor a exagerat din motive evidente de propagandă, ca să îi înspăimânte pe europeni, pentru mine este evident că Statul Islamic nu a ratat ocazia de a-şi implanta acum oameni în ceea ce liderii ISIS consideră a fi puncte-cheie din Europa, unde doresc să atace, creînd haos şi teroare.
Este practic imposibil să ştii care dintre refugiaţi sunt terorişti. Toţi sunt la fel. Nu ai evidenţe cu biografiile acestor oameni, pentru că zonele din care sosesc sunt dominate de haos instituţional. Şi pe urmă cui să ceri astfel de date? Oamenilor lui Bashar al-Assad? Haida-de!
Aşadar, dacă este imposibil să primeşti astfel de refugiaţi fără să îţi aduci în ţară o pacoste o dată cu ei, mai bine nu primeşti niciunul. Dar cum să nu primeşti oare niciunul? Iarăşi este imposibil.
Şi mai este încă ceva: avem un experiment eşuat – integrarea maghrebienilor în lumea franceză. Acolo e vorba despre secole de colonizare, de civilizare ce stau în spatele acestui eşec.
Ce ne face pe noi să credem că vom fi în stare să dizolvăm în civilizaţia noastră europeană ceva mult mai exotic şi puţin legat de Europa, cu episoade violente, cu pusee de barbarie ce pentru noi sunt de neînchipuit, ca decapitarea, arderea sau împuşcarea în cap a oamenilor – lucruri ce nu s-au mai petrecut la noi pe continent din al doilea război?
În fine, comportamentul politicienilor occidentali dă impresia că într-un fel după iulie 2012, invidioşi că în Europa e aşa de linişte, iar noi, în România, susţinem că a fost lovitură de stat şi nu s-a tras nici un foc de armă, încearcă să găsească soluţii optime ca să fie cât mai neliniştiţi cu putinţă.
Conspiraţie cu refugiaţi şi SF
Aceasta este dilema în care trăim noi acum, aşa o văd eu. Şi există şi o coda conspiraţionistă la ea. Dacă unii lideri ai lumii au interese ascunse, costumate în diferite discursuri demagogice, şi au provocat această tragedie, atunci este foarte grav.
De ce? Pentru că ea poate să dea semnalul finalului civilizaţiei noastre europene, aşa cum o ştim noi azi. În “Dune”, un mare scriitor vizionar de SF, Frank Herbert, descrie o lume a viitorului în care omenirea s-a întins pe zeci de planete din mai multe sisteme solare şi are o singură religie globală.
Ştiţi cum se numeşte cartea unificatoare a acestei religii? Biblia Catolică Portocalie! În religia aceasta se amestecă elemente care ţin de creştinism, islamism, iudaism. Există unii marginali, popoare periferice, uneori este vorba despre extremişti, care ţin în continuare un soi malformat de tradiţie creştină sau islamică.
Există şi două tipuri de călugăriţe (surorile Bene Gesserit şi Onoratele Matres) care se urăsc reciproc şi cunosc artele marţiale, fiind capabile să devină ucigaşi cu sânge rece în câteva secunde.
Există şi un soi de urmaşi ai asiaticilor, Bene Tleilax, şi predatori de planete, Harkonenii, şi civilizaţii robotice, şi cuve în care oamenii sunt clonaţi.
Dacă din lumea lui iulie 1989 lumea noastră de acum pare una desprinsă din science-fiction, cu aparenta formare a unui soi de civilizaţii europene fusion cu cea islamică, cât de science-fiction ne-ar părea nouă, dacă am avea posibilitatea să vedem acum printr-un glob de cristal în viitor, lumea anului 2040?