Cum i-ați cunoscut pe Doru Bușcu, pe Liviu Mihaiu și pe Sorin Vulpe?
Pe Doru Bușcu și pe Sorin Vulpe (foto) i-a adus într-o zi la mine acasă un coleg de-al 
meu de facultate. Într-o garsonieră pe lângă Sala Palatului, stăteam în gazdă, eu nefiind din București.
Erau interesați să scrie, aveau multe calități, dar nu aveau acest proiect. Ei voiau să scrie o chestie serioasă, serioasă cu ghilimelele necesare, și eu mi-am impus punctul de vedere, eu eram cu banii.
Eu am spus că vreau să scot o revistă de satiră politică. De voie, de nevoie, au acceptat, nu le-a plăcut ideea, dar au acceptat și apoi probabil le-a plăcut, pentru că a doua zi au venit cu niște texte de-a dreptul bune și l-au adus și pe Mihaiu. Texte bune aveau mai ales Bușcu și Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor.
Ei erau colegi de facultate și buni prieteni – ăștia trei – Vulpe, Mihaiu și Bușcu. Ei au venit și cu alții, de pildă cu Răzvan Cucui, care a lucrat și la mine o perioadă, iar acum este la Kamikaze.
Vă mai aduceți aminte despre ce erau textele?
Cred că textul lui Mihaiu se numea “Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai culți”. Textul lui Bușcu nu mi-l amintesc.
Cum ați făcut cu tehnoredactarea?
Pe atunci nu era ca acum, când totul se făcea pe calculator. Ei scriau textele de mână, iar eu le băteam la mașina de scris. Scrisesem în anii 80 și mă mișcam bine cu mașina de scris. Ne-am dus la tipografie cu un teanc de texte și cu niște caricaturi: “asta e revista noastră”. Atunci se făcea pe plumb, se culegeau textele la linotip. Ne-a ajutat cineva de acolo să punem totul în pagină, s-a făcut totul pe loc.