Zilele trecute, un grup foarte prestant de experţi a scris o analiză, în care impozitul progresiv este miza actuală acum.
Cea care face obiectul materialului este ideea, necesitatea consolidării fiscale.
Aceasta este chestiunea fascinantă: despre ce e cu adevărat important şi ar trebui să se discute foarte mult în mediul public (consolidarea fiscală) nu se discută deloc – e meritul acestui grup că o face, iar despre ceea ce ar trebui să fie subordonat ideatic consolidării fiscale se vorbeşte mult prea mult, de către indivizi care, unii dintre ei, nici nu prea înţeleg la ce se referă în realitate.
Aşa cum se ştie deja probabil, sunt un meloman, ascultător înrăit al unui gen muzical – rockul progresiv – care de obicei este considerat un fel de astronavă alambicată.
Dar, atunci când le spui oamenilor nume ca Moody Blues, Procol Harum, Genesis, King Crimson sau Pink Floyd, întorc înţelepţi capul, zâmbind complice şi spunând: „A, ştiu, da…”.
Hai să discutăm, prin urmare, despre ce nu se prea discută: consolidarea fiscală. „A, ştiu, da…”.
Politicienii nu discută despre asta, pentru că ultima dată când a făcut în România consolidare fiscală un partid, PDL, a dispărut. „A, ştiu, da…”.
Jurnaliştii nu prea vorbesc despre asta pentru că sunt legaţi în diferite feluri de politicieni, ori nu se pricep, ori pur şi simplu consideră că subiectul „nu vinde”. „A, ştiu, da…”. De-acum încolo, nu voi mai repeta propoziţia asta, dar consideraţi că, din când în când, o fac.
Experţii, ca să nu antagonizeze mediul politic şi să nu se trezească confruntaţi cu o banare din partea presei, nu vorbesc despre asta decât într-un mod extrem de tehnic, după ce se pun de acord asupra celui mai mic numitor comun.
O consolidare fiscală înseamnă o operaţiune de scădere a cheltuielilor bugetare, dublată de una de creştere a veniturilor la buget, ambele prin diverse metode politice, economice, sociale şi culturale.
Aceasta presupune foarte multă psihologie socială aplicată. Dacă avem conducători care nu se pricep la asta, suferim consecinţele.
Există, după părerea mea, mari naţiuni ale lumii, forţe ale economiei globale, care ar putea să facă acum o consolidare fiscală – oricând aceasta este necesară, oricât de eficiente le sunt birocraţiile administrative, dar nu o fac, pentru că miza politică este o piedică.
Tăierea pensiilor şi salariilor bugetare. Efectul
Ultima oară când s-a făcut o consolidare fiscală în România – dar una dură, nu oricum – a fost sub Cabinetul Boc 2, de prin anul 2010, până prin 2012, la venirea Cabinetului Ponta.
De regulă, Victor Ponta este considerat, în istoria recentă, dincolo de faptul că a fost poreclit Iresponsabilul Vesel – şi pe drept cuvânt, un premier uimitor de performant, faţă de cât de indolent a fost.
Ponta a beneficiat însă de pe urma predecesorului său, Emil Boc (MR Ungureanu a fost premier prea puţin timp ca să conteze, în logica celor pe care le scriu).
Din momentul în care a scăpat de frâna de mână pusă de PSD, Cabinetul Boc 2 a făcut o optimizare fiscală dură, pe două componente: 1. scăderea salariilor bugetare; 2. scăderea pensiilor.
Rezultatul acestei operaţiuni a fost o optimizare fiscală spectaculoasă, care, combinată cu creşterea veniturilor din TVA şi cota unică, a dus la scăderea extraordinară a deficitului bugetar:
9,1% – atât era deficitul bugetar în anul 2009, ca efect al iresponsabilităţii Cabinetelor Tăriceanu, scărpinate pe spate de PSD şi PC.
A urmat un guvern de compromis, Boc 1, în care PDL şi PSD s-au frânat reciproc, PDL de relele pe care voia să le facă PSD, PSD de intenţiile bune pe care le avea aripa reformistă din PDL, pilotată de Boc şi Băsescu.
În 2010, deficitul bugetar – adică raportul dintre venituri şi cheltuieli – a scăzut la 6,9%, în 2011 la 5,4%, iar în 2012 la 3,7%.
Pentru că fiscalitatea, în trend, este o maşină cu inerţie mare, efectul inerţial s-a simţit mult dincolo de venirea la putere a Iresponsabilului Vesel şi a partidului acestuia, PSD. Deficitul bugetar a continuat să scadă în anul 2013, la 2,1%, în 2014, la 1,2%, apoi la 0,6%, în 2015.
În general, fiscal bugetar, anul 2015 este considerat unul foarte bun de către analişti. Lucrurile arătau atunci super-extra-califragilistic. Idealul oricărui expert. Dar politic era putreziciune. „Pourriture” – cum spune personajul unui film de artă din „anii aceia”.
Incendiul din Clubul Colectiv a dus la prăbuşirea lui Ponta şi la venirea lui Dacian Cioloş. PSD a început iar să lucreze toxic, pentru că ne aflam în anul electoral 2016 şi trebuia complimentat electoratul captiv sărac.
2016 şi până în prezent. Atacul PSD la stabilitatea bugetară
Efectul s-a văzut imediat: în 2016, deficitul a sărit dramatic la 2,6%, din cauza acţiunilor destructive ale PSD, din Parlament. Trendul a continuat, din diferite cauze, până în anul 2020: 2017 2,6%; 2018 2,9%; 2019 4,3%; 2020 9,2%.
Dramatismul a ceea ce s-a petrecut în 2020 face parte din alt film şi a fost generat de coronacriză.
Era imposibil să faci consolidare fiscală în 2020 – poate doar dacă voiai să te sinucizi politic, dar cotele-record de deficit la care s-a ajuns – anul trecut, deficitul a revenit la 6,72% din PIB – se datorează iresponsabilităţii PSDragnea şi, în general, atacului dat de PSD asupra fiscalităţii României.
Revenirea de la 9,2% la 6,72%, pe de altă parte, se datorează, cred eu, cabinetelor lui Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi în primul rând fiscalistului bugetar Florin Cîţu.
Sezonul interelectoral ratat. Paradigma coronacrizei
La venirea coaliţiei PNL – USR – UDMR la putere, în finalul anului 2019, am constatat că o consolidare fiscală nu era posibilă din mai multe motive, obiective şi subiective.
1.PNL şi USR s-au scufundat într-un scandal continuu, pierzând ţintele politice pe care ambele partide şi le propuseseră, înainte de alegerile legislative – pentru care de altfel, ca să aibă loc, s-a făcut un efort politic imens: PSD se agăţa cu ghearele de vechea sa majoritate toxică, cu orice preţ, invocând orice şi folosind orice pârghie constituţională.
Practic, pentru mine a devenit evident, încă din debutul anului 2020, că avem de-a face cu un sezon interelectoral 2020 – 2024 ratat, pentru că coaliţia reformistă posibilă, în urma votului românilor, era blocată de propria sa compoziţie chimică politică imposibilă.
2.În februarie 2020, orice plan de consolidare fiscală s-a năruit, din cauza izbucnirii pandemiei de Covid, care a ruinat orice proiecţie bugetară posibilă şi a activat planurile de avarie, cu bugete enorme consumate pentru salvgardarea efectelor directe sau indirecte ale coronacrizei.
Noua contrareformă. Sezonul de salvgardare a invaziei Rusiei în Ucraina
Începând din toamna anului trecut, preşedintele Klaus Iohannis a sacrificat reforma despre care vorbim, pentru ceea ce încă nu vedeam şi nu ştia opinia publică, dar el ştia: că va urma invadarea Ucrainei, de către Rusia.
Iar pentru asta România va fi avut nevoie de o mare coaliţie, între PNL şi PSD, pentru că acea coaliţie, între PNL, USR şi UDMR, nu ar fi rezistat seismului politic generat de startul invaziei, sub asediul unui PSD aflat în opiziţie şi pilotat de Moscova, din subterana politicii.
Ne place sau nu, politic, aici suntem acum. Teoretic, se poate face consolidare fiscală, dar asta presupune un sezon reformist, pe care actuala coaliţie nu are voinţa politică să îl facă nicicum. Dar oricum nu se mai poate face ca acum 10-12 ani.
Tăierea pensiilor şi salariilor bugetare. De ce nu se mai poate la fel a doua oară
Pensiile nu mai pot fi tăiate. Oricât de mult cresc. De aceea a insistat atât PSD pe mărirea pensiilor cu 40%. Ca să facă astfel praf bugetul ţării. Operaţiune sub steag fals a Rusiei Putiniste.
După tăierea pensiilor de către Cabinetul Boc 2, CCR a decis că orice drept pecuniar câştigat de o categorie socială de la statul român nu mai poate fi luat înapoi.
Boc a fost obligat să mărească din nou pensiile, apoi le-a impozitat cu cuantumul cu care le micşorase, pentru ca aceiaşi bani să ajungă totuşi la buget, după o serie de operaţiuni bugetare birocratice.
Această operaţiune, combinată cu cea de scădere a salariilor bugetare şi garnisită cu propaganda intensă dusă de PSD, pe această temă, a dus la căderea Cabinetului Boc 2 şi apoi la fuziunea prin absorbţie a PDL, în PNL.
Aşşadar, orice încercare de consolidare fiscală nu se poate face cu tăieri de pensii şi salarii bugetare decât asumându-ţi dispariţia politică, ori în condiţii fiscale istoric ieşite din comun. Indiferent de ce mai decide CCR acum sau în viitor.
Aici suntem acum. Atunci când au devenit premier, respectiv ministru al Finanţelor Publice, Ludovic Orban şi Florin Cîţu au înţeles aceste realităţi. Din acest punct de vedere, guvernarea lui Cîţu nu a fost diferită de cea a lui Orban, dinainte.
Ambii au încercat să facă un fel de consolidare fiscală pitică, bazată pe creşterea veniturilor bugetare, fără scăderea cheltuielilor.
La aceasta, Orban şi Cîţu au adăugat dezideratul informatizării, care în realitate ascunde întrânsul intenţia de a micşora cheltuielile bugetare, prin scăderea fondului de salarii imens care se duce pe salariile bugetare.
Cheltuielile bugetare au două componente unde se prăpădesc bani grei: salariile bugetare şi cheltuielile generate de arborescenţa instituţională a instituţiei guvernamentale.
Azi, partidele reformiste vor să taie cheltuielile imense cu salariile bugetare prin informatizare. Aşa că PSD, spunând că vrea acelaşi lucru, urmăreşte exact inversul, pentru că stă precum cloşca, pe o bază electorală formată parţial din aristocraţia bugetară, ca maşină de vot.
Ce rămâne? Iniţiativa despre care vorbeam la început, pusă la punct de un grup eteroclit de experţi prestanţi, care a gândit o strategie de consolidare fiscală, despre care Gabriel Biriş mi-a declarat recent, citându-l pe Daniel Dăianu, că este „cel mai mic numitor comun” al părerilor fiecăruia dintre experţii semnatari ai analizei.
Aşa a rezultat noul plan. El este acela că, dacă tot informatizarea este în pom (de cloudul guvernamental se ocupă omul lui Sebastian Ghiţă, de la Agenţia pentru Digitalizarea României, via Rovana Plumb), atunci măcar să se încerce o mică consolidăruţă fiscală, prin eliminarea majorităţii exceptărilor de la plata impozitului pe venit (pe diferite categorii de venit), dar să se lucreze şi pe exceptările de la plata integrală a TVA.
PSD reacţionează la aceste mici intenţi reformiste, contraatacând politic veros, cu intenţia de a mări impozitele şi taxele, pe de o parte, şi de a ataca de-a dreptul bugetul ţării, prin introducerea directă a impozitării progresive. Vechea idee fixă a tuturor socialiştilor din lumea asta mare.
Vezi, Doamne, în numele dreptăţii sociale. „Să luăm, bă, de la cel bogat! De ce să nu fie mai sărac, chiar dacă tu rămâi la fel de sărac?” – asta îi spune PSD alegătorului său, chiar dacă acesta nu realizează planul de ansamblu.
Azi, prim-ministru este un liberal, despre care am impresia că nu prea pricepe bine pe ce lume trăieşte, când iese din lumea afacerilor beligerante, pe care le stăpâneşte. Probabil. Cred.
La Ministerul Finanţelor Publice este un incompetent, faţă de care Florin Cîţu era un geniu al fiscalităţii bugetare. Adrian Câciu este pus acum de PSD să livreze impozitarea progresivă şi ridicarea cotelor, pe diferite categorii de taxe şi impozite.
La ANAF, care ar trebui să mărească încasările, prin controale la marii contribuabili, este un liberal, Lucian Heiuş. Care poate să primească de la şeful său, PSD-ist, tot felul de ordine, menite să-l împiedice să-şi facă treaba.
De la jumătatea mandatului acestei coaliţii, rolurile se vor schimba. Premier va fi un PSD-ist, ministru de Finanţe un liberal, iar la ANAF va fi tot un PSD-ist.
PSD va încerca să impună nenorocirile fiscal-bugetare despre care am scris mai sus, folosindu-le populist, în campania electorală. Logic, PNL se va opune. Liberalul de la Finanţe îi va cere şefului PSD-ist de la ANAF să-şi facă treaba. Babilon politic.
Totul va fi politizat. Vor urma alegerile din 2024. La care, pe trendul actual, PSD va ieşi învingător, cu sprijinul maşinăriei de propagandă cunoscute.
De-abia după alţi patru ani de contrareformă, prin anul 2028, România va primi încă odată şansa unui nou sezon interelectoral reformist.
Dar vom pierde până atunci şase ani de reformă. Asta costă.