“România este un stat eminamente masonic”
Q: Înaintea unor alegeri de o asemenea importanţă, evident că se face un bilanţ. Care ar fi realizările şi implicit neîmplinirile mandatului Marelui Maestru Eugen Ovidiu Chirovici, care a condus vreme de 7 ani Masoneria Română?
R.B.: Marele Maestru Eugen Ovidiu Chirovici a condus timp de 7 ani destinele masoneriei române. A fost cel mai longeviv în această demnitate, după 1990. Stabilitatea
în scaun o perioadă atât de mare a creat premisele unor rezultate remarcabile mai ales în plan extern.
FOTO: Q Magazine
În mandatul Marelui Maestru Chirovici s-au obţinut peste 70 din cele 136 de recunoaşteri ale marilor obediente regulare, culminând cu recunoaşterea Marii Loji Unite a Angliei în cursul anului 2008. În plan intern, masoneria s-a dezvoltat, structurat şi consolidat.
Evident că sunt şi insatisfacţii ce provin mai ales de pe palierul intern. Degeaba suntem recunoscuţi şi respectaţi în afara ţării, dacă suntem ignoraţi sau contestaţi în interior. În aparenţă suntem mulţi, chiar foarte mulţi. Cu toate astea nici pe departe nu suntem o voce auzită, ascultată şi urmată.
În planul percepţiei publice, masoneria este un fel de ONG cu multiple activităţi esoterice, filantropice şi culturale. Ceea ce s-a uitat şi nici noi nu ne-am ostenit să reamintim este că România este un stat eminamente masonic.
Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sunt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi până în 1937 când s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social.
Aceasta este menirea masoneriei, cu atât mai mult în zilele noastre, când România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rând morală. România este într-o dramatică criză de identitate. Şi-a pierdut reperele şi valorile.
Această lipsă de implicare a masoneriei, de activism public este condamnabilă. Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne. Masoneria nu s-a născut în 1993, atunci doar s-au reaprins luminile după 56 de ani de dictatură: Carol al II-lea, Antonescu, Ghe. Gheorghiu-Dej, Ceauşescu.
Marea Loja Naţională a României s-a constituit în 1880 la Bucureşti, dar rădăcinile masoneriei române sunt mult mai vechi.
Q: Masoneria românească actuală mai are forţa, autoritatea şi credibilitatea masoneriei din trecut, pentru a-şi asuma rolul istoric de care vorbiţi?
R.B.: Acum nu. Şi asta deoarece este prea puţin cunoscută şi înţeleasă. Ne-am autoexilat în interiorul societăţii în care trăim. Pentru a sparge aceste bariere va trebui să promovăm o politică de transparenţă, deschidere şi comunicare cu societatea civilă.
Altminteri înseamnă să fim percepuţi în continuare paradigmatic ca o organizaţie ocultă, atee şi antinaţională. Paradoxal, nu? Peste tot în lume masoneria tinde să devină publică. În schimb, noi cultivăm o secretomanie sinucigaşă.
În era internetului şi a tehnologiilor de vârf, e inutil să te iluzionezi că poţi ţine secrete chiar ritualurile sau landmark-urile masonice. Evident, trebuie să protejăm ezoterismul iniţierilor, al ritualurilor în general, dar dezideratele şi acţiunile noastre trebuie să fie publice.
Masoneria trebuie să stea cu faţa la popor, nu cu spatele. Instituţia purtătorului de cuvânt este vitală din punctul de vedere al reconcilierii cu societatea civilă. Dacă în profan funcţia creează organul, în masonerie organul trebuie să legitimeze şi să înnobileze funcţia.
Nu am promovat nici în trecut şi nici acum un astfel de om. Deşi mă îndoiesc că într-o organizaţie care se vrea elitistă, numărând peste 8.000 de membri, nu s-ar găsi o personalitate incontestabilă care prin erudiţie, condescendenţă, amplitudine intelectuală şi naturaleţea exprimării să se constituie într-o interfaţă atât de necesară între noi şi restul lumii.
Ca să fim un interlocutor credibil pentru societate şi chiar un far călăuzitor prin lunga noapte a tranziţiei, nu trebuie să ne reinventăm, dar trebuie să ne recredibilizăm. Nu ne putem continuu legitima prin raportare la generaţiile de aur ale masoneriei româneşti, de mult trecute la orientul etern.
Din cei 8.000 de membri, mai mult de două treimi reprezintă incontestabile valori, oameni de o probitate morală şi profesională desăvârşită, personalităţi de primă mărime ale vieţii publice, dar care trăiesc un acut sentiment de frustrare prin asocierea persoanei lor cu nişte anonimi fără chemare şi fără vocaţie masonică.
Toamna, gospodinele îşi fac curăţenie în cămară. Aleg cu grijă cartofii, cepele, merele putrede dintre cele sănătoase, aruncându-le la gunoi, tocmai pentru a nu le strica şi pe cele bune. E timpul să facem şi noi curat în cămara noastră.
Din dorinţa oarecum legitimă de refacere a efectivelor cu orice preţ, după ce fuseseră decimate de o lungă adormire, am deschis prea larg şi aproape oricui porţile masoneriei. Este îndeobşte cunoscut că somnul naţiunii şi deopotrivă al raţiunii naşte monştri.
Noi nu am gestat tocmai monştri, dar câteva sute de bastarzi tot am onorabilizat. Dar, din păcate, onorabilizându-i pe ei, ne-am dezonorat pe noi. Din fericire, avem pârghii şi instituţii care pot imacula masoneria. Doar voinţa ne mai trebuie… citeste tot aici