~Păunescu înainte de Păunescu~
Pare greu de crezut, dar în tinereţe Adrian Păunescu scria “poezie pură”, ca Nichita Stănescu. 
Lui îi plăcea, pe atunci, să experimenteze posibilităţile de combinare a cuvintelor, într-o dispoziţie filosofico-ludică. Iată un citat ilustrativ din volumul de debut, Ultrasentimente, 1965:
FOTO: Cotidianul – În pat cu duşmanul Adrian Păunescu
“Numără clipe, numără lebede,/ Numără cumpene, descumpăniri,/ Numără negru, numără repede,/ Numără grele stele subţiri!// Fruntea ridic-o din măşti de somn,/ Numără, numără, tinere domn.” Spre plus infinit).
Nu numai volumul de debut, ci şi următoarele două, Mieii primi, 1967 şi Fântâna somnambulă, 1968, conţin asemenea versuri, sofisticate, nepopulare, având multe tangenţe cu suprarealismul, cu limbajul sibilinic, cu jocul de abstracţii.
După ce pune în funcţiune huruitorul mecanism lingvistic, poetul nu mai ştie, adeseori, cum să-l oprească, hipnotizat parcă el însuşi de fantastica productivitate a câtorva cuvinte considerate, cândva, inofensive.
La un concurs de ghicire a autorului, aproape nimeni nu l-ar identifica pe Adrian Păunescu ca autor al următoarelor strofe:
“Ca un copil venind uimit din gârle/ Ies sus pe crestele de var nestins/ Pe care şade omul ca un Sfinx/ şi văd poeţi călare pe şopârle./…/ O, târâtoare, voi, şopârle tulburi,/ Voi, gheare rupte ale unui corb,/ Tunel înviorat de-un sclipăt orb/ Şi clanţă cu o mie de şuruburi!” (Şopârle).
De asemenea, puţini sunt cei care i-ar asocia numele cu aceste versuri cabalistice:
“1 deschide lupi, 2 aşteaptă,/ 3 odihneşte, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un 1, mai cu noroc./ 8 dă pe gheaţă, 9 e haos -/ Şi vine 10, capăt de şir,/ E şi fereastră, e şi adaos,/ Lebădă, liră, linişti, delir.” (Spre plus infinit).
Incepând cu volumul Istoria unei secunde, 1971 şi continuând cu Repetabila povară, 1974 şi Pământul deocamdată, 1976 – se configurează o a doua etapă în formarea lui Adrian Păunescu ca poet, caracterizată prin entuziasmul descoperirii poeziei sociale şi politice.
Bucuria ingenuă de descoperitor (şi plăcerea de a renunţa la un stil stânjenitor, adoptat prin mimetism) îi dă un mare elan poetului, care compune acum câteva dintre capodoperele sale, intrate repede în repertoriul preferat al publicului larg.
Asemenea poeme sunt Da, mai avem, Ieşirea din sobă, Repetabila povară, Pământul deocamdată, Condiţia cântăreţului revoluţionar şi altele. Scrise pentru a fi recitate, nu citite, ele fac să se audă – chiar şi în camera unui cititor solitar – vuietul imaginar al mulţimii:
“Ţară de veci, nepământesc de caldă,/ copiii noştri într-un râu se scaldă/ şi morţii noştri în pământ se scaldă.// Munţii Carpaţi miros a lună plină,/ a rouă şi a suflet de răşină,/ la care capre negre se închină.// Da, şirul Munţilor Carpaţi e-acasă,/ deşi chiar piatra lor fu lunecoasă.// Da, noi avem Mureş şi Prut şi Trotuş,/ şi Olt, şi Jiu şi alte râuri totuşi.// Da, mai avem câte ceva din toate,/ şi râurile noastre prescurtate/ nu se mai varsă în străinătate.” (Da, mai avem).
A treia etapă din evoluţia poetului este aceea a păunescianismului integral constituit şi asumat. Acum, Adrian Păunescu nu mai scrie versuri, ci vorbeşte liber, dezinvolt, chiar neglijent, într-o limbă pe care el însuşi a inventat-o, despre tot ceea ce îi suscită interesul.
Prin această rezolvare definitivă a problemei identităţii literare s-a pierdut ceva şi s-a câştigat altceva. S-a pierdut caracterul de eveniment pe care îl avea crearea unui poem.
Şi s-a câştigat o mai mare libertate de exprimare. în fiecare situaţie, poetul trece direct, fără trac, la subiect. Productivitatea lui de acum uimeşte pe toată lumea. Volumele pe care le publică în anii ’80 abia încap într-un raft de bibliotecă.
Manifest pentru sănătatea pământului are 384 de pagini, Rezervaţia de zimbri – 516, Locuri comune – 312, Viaţa mea e un roman – 312, într-adevăr – 496. în mod proporţional, “antologiile” din această perioadă ating un număr astronomic de pagini: Totuşi, iubirea – aproape 800, iar Manifest pentru mileniul trei (în două volume) – peste 1500.