home MASS MEDIA, POLITICA, STIRI DESPRE JURNALISTI La dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor, cu reţinere

La dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor, cu reţinere

Share

Am promis să nu mai scriu panegirice de la moartea tatălui meu. Acum fac o excepţie. Mă voi strădui să fiu, dacă se poate, sobru în legătură cu Vadim. Tot coc această postare de ore-n şir, tocmai pentru că am foarte multe lucruri rele de spus despre Vadim şi nu vreau să o fac acum.

Pe vremea lui Ceauşescu, când eram student, citeam cu atenţie, foarte intrigat, ce scria Corneliu Vadim Tudor în “Săptămâna”.

În mintea mea nu existau noţiuni de genul “on al sistemului”. Încolţise ideea că există colaboratori ai acestuia, informatori, agenţi acoperiţi, dar nu aveam viziunea de ansamblu să pricep în ce constă aceasta decât în mică măsură. Nu întrezăream arhitectura perversă a sistemului comunist.

Am început prin a remarca, după plecarea lui Ion Caraion în Elveţia, că “Săptămâna”, prin Vadim, dădea în acest scriitor cu nişte pamflete extraordinar de dure. Am legat asta de lucrurile pe care mi le spunea Liviu Ioan Stoiciu despre scrisorile sale cu Mircea Sântimbreanu deschise de Securitate ostentativ, cu un fel de “să ştii că suntem şi noi pe-aici, ţi-am lăsat şi o urmă de ceaşcă de cafea”.

Când eram jurnalist student în Centrul Universitar Galaţi, am descoperit, urmărind fenomenul de aproape, că, de câte ori apărea, cumva, un om, o lumină, ceva, Vadim era echipat cu ciocanul potrivit ca să -l lovească în publicaţia amintită, “Săptămâna”.

Ştiam cine o conduce, ştiam că Eugen Barbu e un scriitor extraordinar de talentat, dar ştiam şi că fusese acuzat de plagiat pentru volumul al treilea din “Incognito”, însă citisem cu plăcere “Săptămâna nebunilor” şi “Principele” (mai ales “Principele”, cu fascinaţie pentru limbajul luxuriant şi atmosfera creată), dar şi “Groapa”.

De-abia după 1990 piesele puzzle-ului mi s-au legat cumva în minte. Nu voi spune acum de ce şi la ce concluzie am ajuns despre Vadim, pentru că omul nici nu a fost încă înmormântat. Am o viziune panoramică pe care, ca să mi-o formez, a trebuit să citesc, să ascult, să înţeleg şi să-nvăţ o viaţă.

În tren, spre Turda

Voi povesti un episod punctual, legat cumva de Vadim. În toamna lui 1990, mergeam cu trenul spre Turda şi am nimerit în compartiment cu o familie de etnici maghiari din Transilvania.

Deja pregăteam mai multe proiecte media, scriam la “Noduri şi Semne” şi “Imparţial” şi îmi cumpărasem din Gara de Nord toată presa, de la extrema stângă (“Dimineaţa”, “Azi”) la extrema dreaptă (“România Mare”, “Naţiunea”).

Am început să lecturez presa. Am ajuns la “România Mare”. Când am desfăcut paginile şi m-am pregătit să citesc cele scrise de Vadim sub pseudonimul “Alcibiade”, doamna din acea familie (avusesem câteva schimburi formale, politicoase de cuvinte în limba română) s-a răstit la mine în limba maghiară.

Am avut un scurt schimb de replici cu soţul ei, din care am înţeles că oamenii îmi reproşează că citesc “România Mare”. Le-am explicat că sunt jurnalist şi trebuie să mă informez, să ştiu inclusiv ce spune Vadim Tudor.

Din acel moment, nu am mai avut comunicare cu aceşti oameni până am coborât din tren, la Războieni (când le-am urat călătorie plăcută şi le-am spus la revedere şi nu mi-au răspuns).

“Ştiţi voi ce e în sufletul unui câine?”

În iarna lui 1992, spre Crăciun, făceam reportaj special de noapte pentru Evenimentul Zilei. Partenerul meu (eram grupaţi pe serviciile de noapte câte doi) era Sergiu Toader.

După o noapte plină de boschetari dotaţi ciucure cu păduchi, morţi căzuţi de pe blocuri traşi la garare la IML şi razii ale Poliţiei 955, am primit informaţia că, chiar în faţa redacţiei, la cinci dimineaţă, Vadim hrăneşte maidanezii.

Cu o impresie proastă deja formată despre acest om, am ieşit, împreună cu Sergiu, în faţa Casei Presei, să vorbim cu el. Era împreună cu câteva gărzi de corp. El hrănea câinii, noi eram înfriguraţi şi obosiţi, după o noapte de muncă.

Avea o pungă mare de plastic plină cu parizer de culoarea carminului, tăiat felii, pe care le arunca la o şleahtă de 10-12 maidanezi, ce salivau şi se alintau de picioarele lui, era clar că îl cunoşteau de mult.

I-am luat lui Vadim Tudor o scurtă declaraţie, din care nu mai ţin minte nimic. În aceeaşi zi, Cristoiu ne-a dat, mie şi lui Sergiu, o primă (nu am înţeles dacă pentru reportajul cu Vadim sau pentru un alt articol scris tot în acea noapte).

Ţin minte însă o singură întrebare retorică pe care ne-a pus-o Vadim, pe care mu mai ştiu dacă am consemnat-o în scris: “Bă, copii, bă, ştiţi voi ce e în sufletul unui câine?”. Ulterior, l-am citit pe Sever Voinescu glosând cu talent pe subiect, cu aligantul său “Ştiţi voi ce e în sufletul unui cotoi?”.

De fapt, nu îmi este clar dacă Vadim a fost primul care a spus-o sau există un înaintaş. O să recitesc o dată “Cartea de la San Michele” a lui Axel Munthe, să mă lămuresc.

Tu, ăsta cu barba roşie, îţi dau o declaraţie!

Înainte de acest moment, pe la finalul lui octombrie 1992, încă eram jurnalist acreditat din partea Evenimentului Zilei pe Senat. Începuse noua sesiune de toamnă şi Mircea Suciu, şeful Secţiei Politică internă, ne ceruse declaraţii de la liderii noilor grupuri parlamentare.

M-am îndreptat cu aplomb spre Corneliu Vadim Tudor şi i-am cerut o declaraţie scurtă la deschiderea sesiunii. S-a uitat la mine-ntr-un peş şi m-a întrebat, liniştit, lucid, pe cu totul alt ton decât cel cunoscut, incendiar: “Bă, tu cu barba asta roşie, eşti jidan?”.

I-am răspuns: “Nu, sunt de la Evenimentul Zilei, sunt creştin ortodox. Şi costobocii erau blonzi, cu barbă roşie”. Şi mi-a dat o declaraţie. Cred că am fost primul jurnalist cu care a vorbit Vadim în acea sesiune.

În loc de concluzie

Ulterior, nu am mai avut de-a face direct cu Vadim Tudor. Cred că am mai fost la o conferinţă de presă a PRM de la sediul din spatele Athenée Palace, de pe Episcopiei, la care am preferat să nu pun nici o întrebare şi să consemnez (nu-mi plac conferinţele de presă decât atunci când pot să le deturnez cursul lemnos şi conformist).

Cine dă căutare pe Starea Presei vede ce scriu dintotdeauna despre Vadim. Nu o voi face acum, nu mi se pare momentul potrivit. A fost un personaj controversat, despre care se spun o mulţime de lucruri şi există puţine certificate cu documente.

Cert este că a fost lăsat din braţe de mai mult timp de stânga reacţionară filorusă, care a decis să îl înlocuiască, pe el şi PRM, cu o nouă falangă a sa extremistă ultranaţionalistă, condusă de Bogdan Diaconu (care e, desigur, din altă stofă decât Vadim), fost lider PSD Bucureşti, după principiul că, atunci când nu ai radicali care să capteze voturi pentru tine, îţi fabrici unii.

Dumnezeu să-l ierte. Să-i fie ţărâna uşoară.

Citeşte şi
PSD nu s-a schimbat deloc în toţi aceşti ani, dar şi-a schimbat însă modalitatea de
Corneliu Vadim Tudor este altă mare figură a presei de tranziţie şi a lumii politice
România riscă să o situaţie de genul celei din 2000, când a ales între un
Administratia Finantelor Publice Sector 5 cere insolventa Editurii Romania Mare, detinuta de presedintele PRM, Corneliu
~Cristoiu: Vadim intimideaza Justitia de 20 ani~Tiriac isi face zgarie nori la Piata Victoriei~BNR vrea
Liderul PRM a refuzat să renunţe la acuzaţiile de colaborare cu Securitatea pe care le-a
Unirea Basarabiei cu România ar fi un fapt tot atât de natural precum a fost
~arestarea lui Marius Petcu sau despre lacomie~Severin huiduit in PE~pe cine a mai sponsorizat Vantu~gata,
CNA a decis, în şedinţa de joi, să amendeze cu 20.000 de lei Antena 3,
Sorin Ovidiu Vîntu s-a internat luni, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti, cu
Share