Moartea celebrităţilor este o adevărată mană cerească pentru devoratorii de tragedii, de la masele largi populare cărora, dacă li s-ar interzice intrarea moca la cimitir, li s-ar lua toată distracţia, până la reprezentanţii presei.
Sub pretextul că trebuie să informăm publicul, camerele de luat vederi intră până în coşciug, fete draguţe le bagă nevestei, copiilor, prietenilor îndoliaţi microfonul în gură întrebându-i “ce simţiţi în aceste momente şi ce părere aveţi despre faptul că v-a murit soţul, tatăl, prietenul cel mai bun?”. Cu un cinism demn de capodoperele filmului noir, jurnaliştii le contorizează celebrităţilor rămase-n viaţă lacrima şi când omul se duce într-un colţ, să plângă nevăzut şi neştiut, hop pe el: “Vedem că plângeţi. De ce?”
Dumnezeu nu ţine pasul cu setea de macabru a ziariştilor. Pentru că unele ziare nu se mulţumesc să facă necrologul unui mort, cum ar fi normal, ci au pagini întregi în “şpec” cu necroloagele unor oameni care sunt încă vii şi nevătămaţi.
Le au gata pregătite ca atunci când omul se duce pe lumea cealaltă, pac la gazetă. Şi atunci întrebările nu mai sunt “ce părere aveţi că v-a murit prietenul?” ci “ce veţi simţi când se va întâmpla?” “Aoleu! Dar s-a întâmplat ceva, e bolnav, a avut vreun accident?” “Nu, dar întrebăm şi noi aşa, preventiv.”
E adevărat că românul e fascinat de mireasă şi de mort, de eros şi tanatos, dar asta nu trebuie să an
uleze umanitatea jurnalistului. O scenă incredibilă s-a petrecut pe scările de la Biserica Icoanei când Radu Beligan, ieşind din lăcaşul unde era depus pe catafalc prietenul său, Gheorghe Dinică, i s-au pus reflectoarele în faţă şi, orbit de camere, s-a împiedicat şi a căzut. Marea de jurnalişti care era la faţa locului s-a îmbulzit nu ca să ajute un bătrân de peste 90 de ani să se ridice de jos, ci ca să “prindă” faza, să filmeze, să pozeze. Dacă ar fi prins o moarte în direct, vă daţi seama ce urca ratingul la cer.
Din delicateţe, din durere sau pur şi simplu pentru că nu au puterea să se opună, rudele şi prietenii dispărutului intră uneori în jocul ăsta tenebros al televiziunilor. O imagine de-a dreptul suprarealistă a fost acum câţiva ani când soţia unui actor a participat în chiar ziua în care şi-a înmormântat soţul la un talk show cu personaje glossy afirmând că-şi doreşte să se facă o telenovelă după viaţa bărbatului ei dispărut.
Vă mai amintiţi de piesa “Gaiţele” a lui Kiriţescu, cea în care cele trei babe se buluceau la fereastră când trecea un convoi mortuar? Ei bine, se pare că suntem un popor întreg de gaiţe. Nu putem fi demni şi serioşi nici măcar în faţa morţii. Pe noi ne interesează, ca şi pe Aneta Duduleanu, câţi popi a avut mortul, câte coroane, cum a fost slujba, cine a plâns, cine n-a plâns şi ce-au dat de mâncare la pomană.
Pentru o bună informare a “electoratului”, a cărui principală distracţie este mersul la înmormântări, a se citi traficul cu durerea altora, o luăm pe rând. Câţi popi? Mulţi, un sobor întreg. Persoană importantă. Slujba? Frumoasă că au avut şi cor. Şi lungă. Că popa n-a “ciupit” Evanghelia (în slang-ul bisericesc a “ciupi 
Evanghelia” înseamnă să mai sari câteva versete, să dai slujba mai pe repede înainte că-i târziu, e frig afară şi oricum lumea vrea să ajungă mai repede la pomană). A citit totul ca la carte. I-or fi dat mulţi bani pentru asta? Flori? Multe, multe, crizanteme de toate culorile, că e sezonul lor. Ce bine că a murit toamna… Şi coroane imese de flori de la colegi, de la prieteni, n-am putut să le notăm chiar pe toate, cine şi ce coroană a dat. Cine i-a cărat sicriul? Nişte actori, pe unii îi ştim din telenovele. A fost o înmormântare sponsorizată de PRO TV? Mai ştii..
Dar a vorbit cineva la căpătâiul lui? Da, sigur. Ion Caramitru, Marin Moraru, David Esrig. Şi ce-au zis? Caramitru a spus că nu înmormântăm un simplu om, ci un geniu, că spiritul lui e încă viu. Marin Moraru a ţinut să spună că era un actor fanatic, că repeta ore în şir până ce îi ieşea aşa cum voia el, adică perfect. A citat din “Furtuna” şi a spus că suntem făcuţi din plămada viselor şi i-a urat prietenului său de o viaţă “somn uşor”. Iar David Esrig a vorbit despre marile roluri ale lui Dinică care s-au născut din colborarea lor: “Troilus şi Cresida”, “Nepotul lui Rameau” şi într-un moment vibrant i-a spus lui Gheorghe Dinică să-l aştepte dincolo, la Dumnezeu. Adieu. Că asta înseamnă “adieu”, ne vedem la Dumnezeu. Asta se întâmpla la Teatrul Naţional pe care maestrul Dinică l-a părăsit în zeci de minute de aplauze.
La Bellu s-a adunat poporul să se asigure că totul e sub control. Fotoreporterii s-au cocoţat pe morminte şi pe acoperişurile capelelor (din păcate, sicriul a fost închis şi fotoreporterul nostru nu a putut face un close up cu chipul mortului. Ne pare rău.) Câteva femei au făcut nelipsitele comparaţii cu alte înmormântări celebre la care participaseră şi au căzut cu toate de acord că “şi la domnul Dinică a fost o înmormântare reuşită.” Chiar aşa au spus: reuşită. Cu umorul, cu “cinismul său superior”, cum a spus David Esrig, cred că maestrul Dinică s-ar fi amuzat.
Despre singurătatea care îi va măcina precum cancerul pe cei ce l-au iubit, despre golul pe care-l vor simţi prietenii de şpriţ când se vor întoarce, ca întotdeauna spre el, să-i spună o poantă şi scaunul lui va fi gol, despre bulversarea tinerilor actori cărora le mor reperele nu se va spune la televizor. Astea nu fac rating.