Asa cum se vede aici, cineva, in comentarii la una dintre postarile mele, convins ca nici nu ma voi obosi sa-i raspund vreodata, face, cu oarecare insolenta, niste comentarii care ma incita sa raspund.
Asa cum se poate constata cu usurinta, 
comentariul este ironic, chiar daca aceasta ironie este indreptata si spre mine, pentru ca “Save Their Lives” “nu se afla pe lista dumitale” (n.n.: adica a mea, cea de preferinte), dar si spre Luminita Anghel, care “a afirmat cu adanca inversunare ca melodia dumneaiei este una senzationala”.
Dupa care gabi ma ia iar in tarbaca: “iar dumneata, nenea Florin, diseci melodia in ultimul hal si ne povestesti despre problemele de orchestratie, frecventele de ordin superior care o bantuie si altele”.
Voi trece peste multe lucruri pe care le spun de obicei in astfel de situatii. In fond, nu ma intereseaza foarte mult cu cine ce are acest sau aceasta gabi, ci sa explic (inca odata) niste lucruri. Poate cu mai multa claritate.
Voi incepe cu ceva ce nu am spus la postarea dedicata acestei piese: faptul ca am dedicat o postare distincta acestei piese este un semn ca o apreciez. Aprecierea insa a fost implicita. Acum este explicita.
Sa ma explic si mai mult: tema solo a melodiei lui Edy Carcota este extrem de frumoasa, una dintre cele mai frumoase din acest concurs si imi place foarte mult. Din pacate (si cu aceasta ajung la ceea ce am impresia ca a deranjat-o pe gabi si a declansat causticitatile sale) are niste defecte peste care nu pot trece.
Nu numai eu nu 
pot trece. Din informatiile pe care le am, Cornel Fugaru (care are poate pacatele sale, dar nu poate fi acuzat ca nu stie muzica pe paine) i-a atras atentia, dupa preselectie, sa o modifice armonic.
Probabil refererindu-se exact la cacofonia muzicala care-ti strepezeste urechile in debutul piesei, cand, sub solistul care interpreteaza in sol minor, intra in acompaniament o chitara solo in sol major.
gabi, faptul ca nu auziti aceasta distonanta muzicala nu inseamna ca ea nu exista, nici ca nu este grava. Nu inseamna nici ca sunteti tare de ureche. Exista unii oameni care o aud, altii care nu o aud. Si unii, si altii sunt perfect normali. Nu este nici de rusine, nici blamabil.
Cei care nu o aud trebuie sa-i creada pe ceilalti, care o sesizeaza, ca nu bat campii cand atrag atentia asupra unor astfel de lucruri. Asa e ordinea lumii. Faptul ca eu am facut opt ani de teorie & solfegii si vioara, canto, am cantat intr-o orchestra si de 15 ani cu onoare sunt tenor in Corul Sound nu inseamna ca sunt rasa superioara fata de dumneavoastra, dar nici ca trebuie sa aveti impresia, cand explic niste lucruri care altfel nu pot fi explicate decat astfel, ca ma dau printesa-n balansoar sau lebada-n conserva.
In opinia mea, structura partiturii solistice a acestei melodii nu necesita trei solisti, dintre care cel putin doi sunt detinatorii unor voci de mare calitate: Luminita Anghel si Tony Poptamas. Era indeajuns o singura voce, si nu una cu explozie exponentiala, ci una de regularitate, tipica muzicii dance.
Se pare insa ca de la bun inceput planul lui Edy Carcota a fost altul: langa Adrian Piper (care a concurat anul trecut impreuna cu Tabasco – foto) trebuia sa vina si Mihai Traistariu, sa fie patru sau Piper a venit in locul lui Traistariu, care a spus nu, asa cum se vede aici.
Deci din start, trag concluzia, gandirea lui Carcota a fost dominata de ideea de a scrie o piesa pentru trei voci sau patru voci mari, insa i-a iesit o melodie foarte frumoasa, insa pentru o singura voce.
Dupa pararea mea, una de regularitate, nu de exceptionalitate.