Din categoria “muzica astronomica din mintile unora care par doar a fi asemeni noua”, astazi ascultam din nou una dintre perlele trupei britanice Yes, “Yours Is No Disgrace (Silly Human Race)”.
Fata lui Steve Howe in transa muzicala, interpretandu-si solistica, vizibila pe capul embedului, inainte de comanda play, spune tot despre complexitatea si frumusetea stralucitoare a acestei muzici.
Stiu ca am mai dat inca odata, cel putin, aceasta creatie post-PsychProgSymphJazzRock, dar merita, pentru ca intalnirea cu virtuozitatea orbitoare, demonstrata in concert de catre marele chitarist Steve Howe, este un privilegiu aparte, dupa intalnirea cu celalalt mare virtuoz al grupului, pianistul, organistul si keyboardistul Rick Wakeman.
Asa cum am aratat si la prezentarea albumului “Close To The Edge” (care, alaturi de “Fragile”, sunt cele mai profunde si complexe albume ale trupei), felul cum sunt structurate piesele create de catre Jon Anderson este dominat de niste constructii melodice uimitoare.
Mai intai, voi explica inca odata ceea ce mi-au spus si mie, la randul lor, maestrii mei in aceasta muzica, pe vremuri, in facultate, la Clubul de Muzica Contemporana din Galati. Fabulos este ca tipul care se joaca de-a tamburina si face solistica vocala, aparent, pentru un new-comer, un apendice vocal al marii trupe Yes, este una dintre cele mai complexe minti muzicale ale rockului progresiv si se numeste Jon Anderson (a nu se confunda cu Jan Anderson, liderul trupei Jethro Tull).
Muzica fabuloasa a acestui grup, Yes, a iesit aproape 100% din capul acestui Jon Anderson, o creatura ciudata care nu stia sa citeasca note, ii chema acasa la el pe excelentii sai instrumentisti (de-a lungul timpului, prin aceasta formatie au mai trecut Bill Bruford, Chris Squire, Patrick Moraz sau Peter Banks) si incepea sa le cante liniile melodice la fiecare.
Tu, chitara solo, zici asa, iar bass-ul tine asa, iar tu, Rick, la keyboards, faci asa, in timp ce chitara solo, Steve, spune asa. Omul avea ansamblul muzical in cap si auzea fiecare componenta, in mintea sa extraordinara, dominata de o imaginatie muzicala uimitoare.
In acest timp, “baietii”, mari instrumentisti, scriau partiturile, apoi cantau impreuna. Rezultatul era realizarea unor bijuterii muzicale, care combina modul de abordare simfonic al marilor clasici cu exploziile nonconformiste ale muzicienilor moderni.
Trecerile naturale de la Jazz la Samba, apoi la HardRock, apoi la PsychedelicRock erau intotdeauna dominate de aceleasi armonii tipice Yes, luminoase, optimiste si, paradoxal, continand o expresie unica a angoasei omului modern, cum nu se poate auzi la nici o alta muzica pamanteana existenta.
Asa ca, acestea fiind scrise: on a sailing ship to knowwhere / yours is no disgrace, silly human race.