„The air we breathe is not so good / The food we eat we never should…” – asa incepe cea mai frumoasa – dar nu si cea mai „musculoasa” piesa de pe un album pe cat de superb, pe atat de rar, semnat de trei muzicieni exceptionali: acestia au format odata trupa britanica de HeavyProg Fields.
https://www.youtube.com/watch?v=Wk6PUJdhims
In istoria rockului apar din cand in cand asa-numitele supergrupuri. Asia este unul dintre acestea. Mai avem Cream. Exemplele pot continua. Fields a fost construit pe acelasi principiu: trei muzicieni de exceptie, care se intrunesc si scot un album exceptional.
In acest caz insa nu este chiar asa, pentru ca albumul acesta este mai curand la categoria „excelent addition to any prog colection„, dar nu mai mult. Fields nu a devenit un brand international.
Fields, dar de fapt despre Rare Bird
Merita sa va supun insa atentiei trupa aceasta (la capatul embederului poate fi ascultat intregul album, cu piesele numerotate), pentru ca intelegem niste lucruri. In Marea Britanie, industria muzicala care calca totul in picioare si pune calculatoare sa simuleze voci bune si instrumentisti extraordinari, care defapt nu exista, incepuse scoata coltii chiar de la inceputurile fabulosului deceniu muzical opt.
Cei doi clapari de exceptie, Graham Field si Dave Kafinetti, guristul Steve Gould si tobarul Mark Ashron, adica Rare Bird, lansasera deja doua mari perle ale muzicii progresive, albumele „Rare Bird”, din 1968, precum si „As Your Mind Flies By”, din 1970.
Apoi, impresarii trupei au decis ca vanzarile, bata-le vina, sunt prea mici si stilul muzical trebuia schimbat. Ashron si Field au plecat, nemultumiti. Rare Bird a mai lansat cateva albume obscure mai spre funky hard rock, dupa care s-au desfiintat.
Graham Field şi echipa
Graham Field, impreuna cu alti doi muzicieni de exceptie, Alan Barry si Andy McCullough, fosti membri King Crimson, dintre care McCullough cred ca a mai lucrat ulterior cu Allan Holdsworth, au lansat acest album foarte frumos, plin de armonii progresive si dominat, dupa parerea mea, de aceasta balada simpla, insa pe care daca o ascultati cu atentie veti descoperi ca spune lucruri foarte importante despre lumea aceasta in care traim.
Daca discutam despre Field, vorbim defapt despre inima progresiva a fostei trupe Rare Bird. A plecat el de acolo, la revedere!, iar muzica din capul sau se mai poate auzi pe acest album, ceea ce nu e putin lucru.
Este foarte interesant ca, inca din 1971, niste baieti de douazeci si ceva de ani din Anglia intelegeau ceea ce noi acum de-abia descoperim. Ca aerul pe care il respiram nu prea este asa de bun, ca nu ar fi trebuit sa atingem niciodata mancarea pe care o mancam si asa mai departe.
„Soon we’ll loose our poetry / And without poetry we’re sinkin’ / And die”