Nu are nume de solist. Nu are deloc un nume de solist de muzica rock sau pop. Sau de oricare fel. Dar arde! Mama, ce ardeeeee! Frige!
Cotabiţă, chestia asta cu multe, foarte multe diacritice si o diminutivare implicita-ntransa, daca o asculti cu atentie si o rostesti de 
multe ori, pana o dematerializezi de reflexul de gandire pe care individul din spatele numelui ni l-a format in decenii, suna straniu. Doamne, dar ce frige!
FOTO: Gabriel Cotabita
Cotabă: cotaba nu inseamna nimic, cel putin nu in limba literara romana. Poate in vreun grai, poate ca in cel muntenesc sau oltenesc. Oricum, daca, dupa ce dematerializezi acest nume, te uiti la proprietarul sau, Gabriel Cotabita, ai un soc. Pentru ca frige!
Omul acesta are charisma, prestanta, o personalitate extrem de puternica. Impune. Vorbeste mult, dar nu in gol. Transmite. Spune. Are cap. Are gandire sistemica. Si arde!
Pe bune, ar putea sa fie politician. Nu este, e solist vocal. Gabriel Cotabita, in viziunea mea, trebuia sa fie un mare solist rock al nostru. Imprejurarile vietii (care au reusit sa distruga alti artisti de geniu, precum pe Dan Andrei Aldea) l-au obligat pe Gabriel Cotabita sa nu mai fie solist rock. Chiar daca si atunci ardea.
Nu vreau sa explic ce amintiri, ce senzatii tari am cu Gabriel Cotabita solist al formatiei rock Holograf, pentru ca vreau intai sa am proba ca aia, ce tin eu minte din alta varsta, din alt timp, nu a fost o fulguratie adolescentina. Oricum, impactul sonor era imens.
Atat de puternic, incat multa vreme nu am putut intelege Holograful ulterior, cel pop-rock, cu Dan Bittman. O formatie extrem de valoroasa, dar… dar, dupa parerea mea, cand viata l-a obligat pe Gabriel Cotabita sa nu mai faca rock si sa devina cantaret de muzica pop, noi, romanii, am pierdut, asa cum am mai explicat, o mare voce rock a tarii.
Chiar si acum, cu un timbru mai amplu, cu armonici mai complexificate de varsta si de rutina muzicala extraordinara, Cotabita canta pop sau pop-rock ca un rocker si acesta este, cred eu, farmecul sau aparte.
Voi mai explica inca un lucru simplu. Daca asculti Chicago Transit Authority din 1970, trupa de JazzRockFusion, cu Lamm solist principal, apoi Chicago-ul lui Peter Cetera, remarci imediat transformarea trupei si intrarea sa in muzica pop. Trupa ramane mare.
Asculti apoi Earth & Fire. E Jerney Kaagmann si atunci, si apoi? Este. Totusi, muzica disco din anii ’80, foarte valoroasa si interesanta, fata de spalaturile disco practicate de alte grupuri de prin acele timpuri, este sub Song of the Marching Children.
Sa comparam trupa de cult Genesis, cu Peter Gabriel solist, cu trupa de mase Genesis, cu Phil Collins solist. E diferenta? E. Asta ne impiedica sa nu ii apreciem si sa nu ii respectam deopotriva pe Gabriel si Collins, pe Peter Cetera si pe Lamm, ori pe Jerney Kaagmann, sora buna de maniera interpretativa cu Grace Slick, inainte si dupa abordarea repertoriului electro-disco?
Nici vorba. Oamenii acestia trebuie luati asa cum sunt si respectati pentru ceea ce sunt. La fel si Gabriel Cotabita.
Ieri, la Sala Palatului, am vazut cum Gabriel si-a aniversat ziua de nastere – la multi ani, tinere domn! – prin cantec. Nimic nu poate fi mai frumos. Dupa parerea mea, Sala Palatului este extrem de dificila pentru muzica.
Daca frecventele nu se innoada ca lumea-n aer, suna ca naiba, pentru ca sala este plusata, infundata, noi avem, se stie, putini mixeuri buni de sunet, iar acestia fac treaba numai cand vrea muschii lor.
Frecventele s-au innodat ca lumea la a doua parte, cu Cotabita & VH2, in timp ce in prima toba era pe campii, bas-ul iti lovea cosul pieptului, iar intre inalte si joase era o goliciune de frecvente medii care lasa armoniile in pantaloni scurti.
Marea meserie a tuturor americanilor, englezilor, australienilor, oricat de muzica de mase si de consum prezinta ei la vanzare, e ca sonoritatile sunt rotunde, pline, creandu-ti starea de plenitudine necesara acceptarii muzicii, chiar daca nu o iubesti din tot sufletul.
Noi, aici, in Romania, inca nu stim intotdeauna sa umplem sunetul cu toate frecventele sale nobile.
In sfarsit, am batut campii cu frecventele mele si am uitat sa va spun ceva foarte important: pana la urma, nici nu conteaza prea mult, in muzica, atunci cand ai cantat o “Ave Maria” superba, de exemplu (chiar daca haina orchestrala din acest concert nu mi s-a parut atat de reusita), daca sunetele s-au innodat exact acolo unde si-a dorit arhitectul Salii Palatului, spre tavan, pe la randul 15-16.
Important e ca ne-am simtit bine si am sarbatorit un muzician de exceptie. La multi ani, Gabriel Cotabita!