Unii confraţi, ca Alex Mihăileanu, îl compară pe Dinu Patriciu cu un copil mic,
peste care a dat vaporul cu bani, iar acum îşi face tot felul de jucărele, de care după o vreme se plictiseşte şi le aruncă într-un colţ.
Adevărul (se zice că) ar da salariile la timp. Dar, cum toate zvonurile despre trustul lui Patriciu se spune că ar fi adevărate, mai dau şi eu unul: cunosc destule persoane care nu a mai luat banii de luni de zile.
Ce fac celelalte jucării de presă? Părerea mea că tot mai prost. Peter Imre nu este un bun manager, în primul rând pentru că nu ştie ce este aceea presă. El crede că jurnaliştii sunt precum cultivatorii de roşii. Greşeşte. Şi asta se vede.
Îl mai avem şi pe Cartianu, care inventează tot felul de grile, întru sclavia finala a confraţilor mei din subordinea sa. A devenit scriitor. Vă imaginaţi că el, cu mânuţa lui, a scris toate acele cărţi?
Are în subordine o echipă întreagă de jurnalişti care trudesc pentru investigaţiile acelea, ca să fie el scriitorul frenetic despre Revoluţie, leul investigaţiei pe ce s-a petrecut în decembrie 1989.
Dar aici vorbim despre persoane fizice. Unele chinuie oameni, care suferă îngrozitor şi nu pot să se desprindă din burta monstrului creat de Patriciu. Sau poate nici nu îşi dau seama şi nu vor aceasta. În alte părţi ale coleopterei de business create de Patriciu se întâmplă însă altele şi mai grave.
Problema este că în jucăria Mic.ro, de exemplu, sunt oameni care au investit, gajându-şi locuinţele. Oameni care acum, cu portăreii bătând la uşa lui Patriciu, riscă să rămână pe străzi. Eu cred că cel mai bine ar fi să pândească momentul potrivit, să se asocieze în viitor cu mai multe astfel de magazine şi să îşi sindicalizeze propria lor reţea, ca să aibă forţa de negociere cu angrosişti, că pe cont propriu fiecare se ridică preţurile, n-ai discounturi la produsele comercializate şi te sufoci financiar.