Constituţionalism, monarhie, totalitarism

Share

~Ioan Stanomir~

[…] răsturnarea tiraniei genocidare a  lui Ion Antonescu  însemna nu doar consacrarea opţiunii în favoarea  Naţiunilor Unite, dar semnala, cu vigoare, astfel cum preciza chiar mesajul către ţară al suveranului, dorinţa de a reabilita  constituţionalismul ca formă de articulare a cetăţii.

concretmedia
fotoinfo: “Bucareste le 25 octobre 2006 Anniversaire du Roi Michel de Roumanie (85 ans) Au Palais Elisabetha de Bucareste © MORVAN ALAIN”

Repunerea în vigoare, oricât de limitată de circumstanţe, a constituţiei de la 1923 marca ruptura cu o perioadă ce debutase la 1938: în locul fuziunii dintre puteri, al personalizării totalitare a autorităţii, noul curs politic pe care îl girau Regele Mihai I, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi C. Titel- Petrescu se fonda pe setul de valori subsumabil credinţei în demnitatea umană şi libertatea politică. Alianţa cu Naţiunile Unite era, simultan, o revenire la constituţionalism.

Ceea ce urmează, în cei trei ani de până la finalul domniei lui Mihai I, este confruntarea dintre  două proiecte de viitor şi de societate- între democratismul luminos şi vizionar al partidelor democratice, pe de o parte, şi  profesiunea de credinţă totalitară a  comuniştilor şi  aliaţilor lor vremelnici, pe de altă parte.

Este aceasta o confruntare al cărei fundal este dat de ocupaţia militară sovietică, ocupaţie ratificată juridic prin intermediul  Convenţiei de armistiţiu.

Ingerinţa sovietică nu va  întârzia să se manifeste, iar  impunerea guvernului  Petru Groza , la 6 martie 1945, este punctul de inflexiune în tranziţia către tirania comunistă.

O dată cu 6 martie 1945, transformarea Regatului României  în Republică Populară debutează accelerat, iar poziţia monarhiei constituţionale este ea însăşi afectată de acest nou aranjament politic.

Nimic nu pare să mai conteze în economia unei administraţii Groza ce ignoră, în cursul anului 1945, refuzul monarhului de a semna actele normative – “ greva regală” relevă ambiţia ultimă a guvenului de largă concentrare democratică.

Anume aceea de a criminaliza opoziţia politică şi de a guverna, autocratic, în beneficiul unei minorităţi politice fanatizate.  6 martie 1945 pregăteşte, legic, spre a relua vocabularul marxist, alegerile falsificate din 19 noiembrie 1946.

Recitite astăzi, memoriile lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, ca şi intervenţiile ministrului Mihail Romniceanu, reconstituie peisajul unei agresiuni totalitare  fără precedent.

Varianta stalinistă a alegerilor libere devenea canonul în funcţie de care se ordonau realităţile central şi  est- europene. România nu face excepţie, iar scrutinul  din  1946 este piatra tombală ce se aşează peste orizontul de speranţe asociabil lui 23 august 1944.

Triumful Blocului Partidelor Democratice anunţă lichidarea, legală şi fizică, a opoziţiei politice. In această ecuaţie instituţională, 1947 poate fi privit, fără a exagera, ca autenticul debut al democraţiei populare în România.

Menţinerea monarhiei este un compromis de parcurs. O dată cu 6 martie 1945, regele Mihai I  nu mai poate asigura acea funcţie de  mediere pe care o îndeplinise  sub guvernele Sănătescu şi Rădescu.

Edificiul totalitar care se configurează, după alegerile falsificate, se dispensează de monarhie, în mod gradual. 1947  anticipează, în ceea ce are mai profund şi dramatic, republica populară… tot pe Contributors

Share