Concluzii la 25 de ani după Mineriada 13-15

Share

Concluzii 25 de ani după Mineriada 13-15

Pe 20 mai 1990, la orele serii, noi, membrii GID, liderii Ligii Studenţilor şi liderii Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi, ne-am adunat la Sala Rondă de la etajul I, din Arhitectură, şi am decis să ne retragem din Piaţă.

Ţin minte şi acum că prima mea reacţie, auzind asta, a fost de revoltă. Voiam să stau acolo până la refuz, să mor de gât cu mafioţii ce se cocoţaseră prin fraudă în fruntea statului român.

Un coleg din GID însă mi-a spus un lucru pe care atunci nu l-am înţeles, m-a pus pe gânduri, dar m-a şi făcut să cred că este rodul unei oarecari îngâmfări:

Românii încă nu sunt pregătiţi.

Acum, 25 de ani după (şi încă aproape o lună în plus), un gând mă bântuie. În realitate, mă bântuie, urmărind scena românească, de mai mulţi ani: colegul acesta avea dreptate.

Nu eram pregătiţi. Nu suntem niciodată pregătiţi decât pentru ceea ce reuşim să făptuim, în rest reacţionăm şi uneori greşim, pentru că reacţia spontană poate fi eronată.

Colegul acesta care înţelesese aceasta, că noi, atunci, nu eram pregătiţi să-i învingem pe Iliescu şi ai lui, se numea Cornel Feroiu şi era preşedintele GID. Cornel era student medicinist. În zilele Pieţei, îmi mărturisise că vrea să se facă fermier.

A ajuns, după Mineriada 13-15, să fugă din ţară şi să ceară azil politic în Elveţia, unde e şi acum. Medic. În Cantonul Geneva. Deţine societatea HealthNet SA. Aşa ne alugăm din ţară valorile.

Cornel avea, carevasăzică, dreptate. Acum cred asta. Au trecut 25 de ani de la Piaţa Universităţii. Atunci eram nişte tineri intelectuali, în jurul cărora se strânsese, ca pilitura de fier pe magnet, protipendada intelectualităţii bucureştene de centru-dreapta, sătulă de comunişti şi rudele lor bune, în centrul Capitalei.

Dar dincolo de acest centru al oraşului virusul democraţiei şi statului de drept încă nu penetrase. Existau germeni peste tot, în toată Capitala, în toată ţara, în fiecare oraş sau sat al României, până pe vârful muntelui.

Existau germeni chiar şi printre cei care încă nu pricepuseră intoxicarea la care erau supuşi de către FSN şi aveau să o afle în anii viitori.

Dar era prea puţin. Regretatul Mircea Iorgulescu a scris o dată un articol despre motivele pentru care în România nu este posibil în anii 90 ce era posibil atunci în Cehoslovacia sau Ungaria, ori Polonia.

În România nu a existat, înainte de decembrie 1990, o mişcare ca Forumul Cetăţenesc din Cehoslovacia, unde un disident ca Vaclav Havel avea maşină de scris electronică şi îşi scria piesele, care apoi ajungeau în lumea liberă.

În România nu a existat o mişcare ca Solidarnosc, care încă din 1959 să zguduie din temelii, repetat, sistemul comunist, nu exista un partid creştin-democrat tolerat de regimul comunist, ca în RDG, nici o mişcare de genul Eco Glasnost-ului bulgăresc, care se manifesta încă din anii 80.

În ţări ca Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia aceste lucruri erau posibile pentru că, în diferite feluri, dictatura comunistă se înmuiase, transformându-se în regim autoritar.

Nu exista deci exerciţiul agregării ONG-urilor societăţii civile.

În România, potenţialii Haveli, Kuroni, Mazoviecki sau Valesa erau luaţi imediat, băgaţi la răcoare, bătuţi bine, până la moarte, ca Gheorghe Ursu, ori ejectaţi din ţară şi descetăţeniţi, ca Paul Goma.

Nu exista deci nici exerciţiul vorbitului în libertate. Puţinii disidenţi stăteau în arest la domiciliu, cu echipe de securişti monitorizându-i intens.

Aşadar, noi în Piaţa Universităţii învăţam să gândim, nu gândeam construind o nouă societate, ştiind ce avem de făcut. Noi în Piaţa Universităţii comunicam, nu agregam idei şi teorii coerente economic, social şi politic.

De-abia prin debutul lunii mai, când seara se adunau şi scandau “Jos comunismul” 100.000 de manifestanţi, ne-a încolţit în minte că Iliescu şi ai lui nu vor pleca, ci vor câştiga alegerile şi lupta cu ei va trebui să continue mult timp.

Apoi, la fiecare victorie, am crezut că i-am învins pe aceşti nemernici, pe aceşti trădători de neam şi de ţară. În 1996, când au fost aleşi Emil Constantinescu şi CDR. Opt ani mai târziu, când au fost aleşi Traian Băsescu şi Alianţa DA PNL-PD. Acum şase sau şapte luni, când a fost ales Iohannis.

Ei bine, de fiecare dată ne-am înşelat. Oricum sistemul democraţiei liberale este într-un permanent dezechilibru şi trebuie echilibrat, prin gestionarea unei suite fără sfârşit de crize mai mari sau mai mici.

Acum, peste această caracteristică nativă, democraţia noastră liberală se confruntă şi cu factorii destabilizatori exogeni ce vin dinspre Rusia.

Vom mai avea mulţi ani de luptat cu fantasmele totalitarismului. Această luptă nu ia sfârşit niciodată.

Share