Nu sunt de acord cu cei care neagă necesitatea căii de mijloc.
“Nu avem tăria de a spune «nu» și ne lipsește capacitatea de a înțelege că în lumea aceasta trebuie să fii ori într-o echipă, ori împotriva ei. Calea de mijloc este pentru cei lași”
Am văzut de curând un film despre unii dintre cei care au ales calea extremelor şi i-au eliminat şi pe cei ce nu au fost cu ei, considerându-i adversarii 
lor. Acum sunt folosiţi în cartea de istorie ca exemple de extremism, teroare, fiind consideraţi mari criminali ai umanităţii.
Aparent paradoxal, totuşi eu sunt de părere că este preferabil să fii echilibrat, alegând calea de mijloc, ca ponderaţie politică, însă evitând să faci compromisuri cu viaţa ta, adică refuzând să devii un rebel de Facebook şi Twitter.
Aceasta ar fi o metodă foarte eficientă de a-ţi dribla propria ta viaţă. Faptul că refuzi să fii un rebel virtual şi atât nu înseamnă însă să lupţi, gândindu-te cum să pui bombe la instituţiile statului corupt, ci mai curând cum să pui bombe ideatice la temelia acestuia.
Defapt este vorba despre o variaţiune a aceleiaşi teme universale aici: lupta dintre bine şi rău.
Arma forte a răului contra binelui este o înstăpânire perenă a atributelor sale pe orizontală, ca mucegaiul, ca pecinginea, întru ubicuitate şi molipsire, prin solidaritate malignă.
Punctul slab al răului e că nu are verticalitate. Răul nu este capabil să acţioneze la vedere. Nu există coloane de întuneric, aşa cum există coloane de lumină.
Arma forte a binelui contra răului este explozia luminoasă, verticală, benefică. Ea însănătoşeşte conştiinţele prin explozii spontane de bunătate, care se petrec când şi când, timorând temporar răul.
Punctul slab al binelui este că nu are ubicuitate. Binele nu beneficiază de atributul solidarităţii, el este singuratic, eveniment ieşit din comun, iluminare momentană, urmată de o nouă perioadă de pătimiri şi suferinţe în numele său.
Dacă discutăm acum despre societate şi despre sisteme politice, trebuie să asociem fără putinţă de tăgadă binele cu democraţia şi răul cu orice formă de totalitarism.
Inclusiv cu cele mascate în democraţie, de tipul idiocraţiilor. Nu trebuie să uităm însă că idiocraţiile sunt terenul cel mai fertil pe care victimele lor, când conştientizează ce rol ingrat le-a fost rezervat, aleg ca soluţie de rezolvare refugiul în extremisme.