Bilanț arab și dileme occidentale (TRU)

Share

Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile de masă din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema “revoltă populară contra autocrație” rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și – din nou de înțeles – puterea de previziune a demonstranților.

foto: AP via The Hindu – Unprecedented show of people power at Egypt’s Tahrir Square

fotoinfo: “The crowd gathers in Tahrir, or Liberation, Square in Cairo on Tuesday. More than a quarter-million people flooded into the heart of Cairo, filling the city’s main square demanding the ouster of President Hosni Mubarak.”

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat “noutatea absolută” a detronării prezidențiale din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca “primă răsturnare populară a unui regim autocrat arab”.

citeste si: Three dead, hundreds injured in Cairo battles (ABC News)

Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979.

În fond, și atunci răsturnarea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare, și anume a unei mișcări incomparabil mai mari decît tot ce vedem astăzi în Tunisia sau în Egipt.

Puțină lume își mai aduce aminte că Revoluția Iraniană a adus la putere regimul semi-liberal al Premierului Bazargan (un mini-Kerenski persan), măturat după o lună de un tsunami fundamentalist.

citeste si: Pro-Mubarak demonstrators attack journalists CNN International

Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul al doilea și a pus epitaful mișcării, demonstrînd două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate, dar lipsită de un program clar și – doi – capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar.

Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului nord-african dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: Occidentul a sprijinit regimuri autoritare non-democratice dar anti-antidemocratice.

Paradoxul la care conduce, mai devreme sau mai tîrziu, această linie e relativ simplu, dar greu rezolvabil. Decizia politică occidentală e contrariată de o dublă impoziție. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate… citeste tot aici

Share