Avem un om politic: Marian Munteanu. Ce-i de făcut?

Share

Sistemul politic actual este în sevraj. Pe ruinele sale, apar posibili noi lideri. Primul semnal al fenomenului este explozia publică a lui Marian Munteanu. Ce-i de făcut? – vorba lui Lenin. Clasa politică, disipată peste tot, în diferite feluri, în mediul public, inclusiv în mass-media, a găsit soluţia: “Spunem despre el că este un simbol al trecutului românesc violent, spre care nu dorim să ne întoarcem“.

motto: Chestia asta cu candidatul PNL e ca telefonia mobilă cu cartela pre-pay: există utilizator, dar nu se ştie cine este… (prieten din România)

Să pornim de la efigia vie a sistemului politic în sevraj, care astăzi este PNL. Un partid mort, incapabil, spre deosebire de PSD, nici măcar să salveze aparenţele şi să meargă unit într-un scrutin electoral, în numele idealului primordial al oricărei forţe politice – de a câştiga cât mai multe opţiuni electorale.

Era normal ca presiunea societăţii civile să se manifeste acum, la alegerile locale, cumva, exact la Bucureşti, fix în PNL. Vechile partide politice sunt moarte, incapabile să mai propună lideri vii, care să transmită ceva. Exemple, radiografii ale fenomenului sunt cei doi grei ai momentului, PSD şi PNL.

Dintre ele, în pofida ravagiilor pe care le face DNA, PSD a acţionat până acum mai unitar, ascunzându-şi gunoiul sub preş şi salvând aparenţele, în profida atomizării interne.

În schimb, PNL este ca omul beat, care a adormit în şanţ şi, în timpul somnului, a visat că e milionar, aşa că s-a ridicat de-a-n picere şi se bălăngăne aberant, pe marginea drumului. Oamenii aceştia sunt deja la a patra nominalizare a cuiva la Primăria Capitalei. Nu voi insista, cazul acesta clinic politic este cunoscut.

Aşa cum, întâmplător, beţivanul poate să treacă printr-o fază în care dansează step, pentru câteva minute, chiar ca Fred Astaire, pentru câteva zile, căutând avan o soluţie, beţivul politic PNL a ales, probabil bine, un candidat numit Marian Munteanu.

Dar când l-a ales, PNL nu s-a asigurat de spirjinul tuturor candidaţilor la funcţia de primar de sector, nu a verificat înainte de nominalizarea publică pedigree-ul candidatului, a avut în vedere câţiva contracandidaţi ai nominalizatului ale căror nume dovedesc că s-a lucrat după ureche, à l’improvise, nu a stabilit programul politic al candidatului, bazându-se pe faptul că acesta va compensa prin charisma sa remarcabilă. Sunt erori de începător.

În acest timp, candidatul s-a afirmat public, fiind invitat de televiziuni felurite să vorbească prin tocşouri, aşa cum este pusă maimuţa să cânte la pian. Moderatori inculţi, sfertodocţi, visători sau prea plini de ei au fost făcuţi praf în studio de Marian Munteanu şi au terminat prin a-l admira sau urî sincer, pentru că acesta i-a surclasat cu intelectualitatea şi magnetismul său natural.

Adversarii politici (ca şi noii săi colegi de partid) s-au speriat cumplit. De la “Accidentul Băsescu”, în clasa politică românească circulă (dar circulă peste tot) sarcina generală de serviciu că “păţania cu Băsescu să nu se mai petreacă a doua oară“.

În disperarea lor, liderii impotenţi ai PNL au încălcat acest consemn. Imediat, tot spectrul politic a sărit ca ars, atacându-l pe noul candidat şi acuzându-l de toate relele.

Zvonurile (neconfirmate) ale unei eventuale colaborări a acestuia cu Securitatea au devenit certitudine online şi pe sticlă.

Din simbol al luptei pentru democraţie la începutul anilor 90, acesta a fost acum portretizat ca legionar, adversar al homosexualilor, extremist periculos, fiind comparat cu Vadim Tudor, inventându-i-se întâlniri nedemonstrate cu Horia Sima.

Fondarea unui partid neolegionaroid, Mişcarea pentru România, în debutul anilor 90 l-a făcut să fie etichetat drept legionar sadea în anul 2016. O colaborare efemeră cu Măgureanu în anul 2000 a mai pus pe el şi eticheta de om al SRI. Chiar dacă între cele două ar putea să fie o coliziune logică.

Mai nou, m-am uitat pe vreo două sau trei canale (tv, nu de scurgere a dejecţiilor media), pe care tot felul de oameni serioşi şi docţi afirmau că omul acesta, prin felul cum a vorbit chiar aseară despre acuzele ce i se aduc (Să nu creadă cineva că a terminat cu mine), a reacţionat ca un extremist periculos şi ca un om arogant.

Probabil că a avea ceva de spus inteligent, a vorbi articulat şi a rosti cuvinte cu miez în politica românească este un semn al extremismului, în timp ce a fi democrat înseamnă a îţi declara (în timp ce iei şpagă la parandărăt) ataşamentul la valorile democratice, a vorbi despre Europa şi despre NATO la comandă şi a rostogoli vorbe goale despre ţărişoara ta ca o floare, care este năpădită de hoardele de corupţi, iar a fi viu, a arăta că eşti patriot, ai credinţă şi argumente puternice înseamnă că eşti un extremist naţionalist…

În acest moment, Marian Munteanu se comportă, pe scena publică din România, ca şi cum ar face politică la nivel de vârf de 20 de ani, cu o naturaleţe şi, simultan, cu un magnetism uimitor.

Acest om este născut, nu făcut. Pare a fi un fel de versiune revăzută şi adăugită a acelui Traian Băsescu din vremurile primului său mandat, până când a fost “ciupit” de nişte ţânţari a căror natură doar o bănuim azi.

Un Băsescu care nu este mitocan şi care niciodată nu ar gafa cu de-alde Pleşu, Liiceanu sau Patapievici cum a făcut-o fostul şef al statului, pentru că are rafinamentul şi intelectualitatea necesare să facă aceasta.

Orice neam are această caracteristică: atunci când clasa lui politică eşuează, bolboroseşte, până când începe să arunce în politicienii corupţi cu gloanţe umane. Marian Munteanu a fost primul glonţ uman aruncat de români.

Dacă va fi nevoie, aceştia vor trage în clasa politică cleptocratică actuală cu cartuşiere întregi de oameni competenţi, de cele mai felurite tipuri. Credem că Marian Munteanu este numai precursorul acestei evoluţii.

Mai credem că el poate deveni, într-o perioadă medie de timp, om politic. Pe disoluţia PNL, Marian Munteanu poate să reprezinte piatra de temelie a unui nou partid conservator.

Timp de zeci de ani, până la debutul celui de-al doilea război, doctrina liberală a jucat, în diferite feluri, un rol motrice pentru dezvoltarea României. Acum, acest rol motrice pare să fi luat sfârşit. Poate că ar fi timpul ca doctrina conservatoare să preia acest rol.

Pe de altă parte, Marian Munteanu trebuie să lămurească public, după alegerile locale:

ce a făcut cu Securitatea înainte de 1989? (o analiză a documentelor existente la CNSAS este obligatorie):

ce a fost episodul legionaroid cu Mişcarea pentru România?;

de ce a dispărut din spaţiul public la mijlocul anilor 90, când toată lumea se aştepta să fie o prezenţă vie? (numai cât deschide gura acum, se confirmă că acolo ar fi trebuit să îi fie locul în toţi aceşti ani);

ce a fost episodul cu Măgureanu (adică, mai concret: cum a putut să-şi imagineze un om cu inteligenţa sa că poate să facă ceva contra lui Iliescu cu unul dintre companionii acestuia din conspiraţiile anilor 80?);

ce sunt acuzaţiile privind traficul de armament prin firma Valahia?;

ce sunt prezenţele unor filoruşi notorii ca Mircea Chelaru sau Ilie Bădescu în Grupul pentru România?.

După ce ne vom lămuri asupra acestor lucruri, vom şti dacă reapariţia lui Marian Munteanu a fost o parabolă pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca să ne arate cum ar trebui să fie un om politic român (viu, pasionat de ţara sa şi de problemele ei, nu limfatic şi demagog), pentru a şti ce să alegem în viitor, ori a fost o fereastră deschisă spre viitor.

Share