22 de ani de democraţie pe sponci

Share

Pe 20 mai 2012 s-au împlinit 22 de ani de la primele alegeri libere, din 20 mai 1990. Sau ceea ce par a fi fost alegeri libere, pentru că unii afirmă acest lucru, iar alţii, martori ai acelor timpuri, nu îi cred.

Brăduţ Florescu

Sunt ani frământaţi, în care unii au tras hăis, iar alţii cea. Practic, am avut două tipuri dramatic diferite de guvernări: unele reacţionare şi foarte stabile, altele progresiste şi instabile.

La primele, stabilitatea s-a datorat şi pumnului în gură pus presei, din cauza căruia românii nu au fost informaţi decât foarte greu ce se întâmplă cu adevărat în sferele puterii.

Cele două perioade de guvernare stabilă şi reacţionară sunt între toamna anului 1992 şi finalul anului 1996 şi sfârşitul anului 2000 şi cel al anului 2004. Ele corespund Cabinetelor Văcăroiu şi Năstase.

Cele două perioade reformiste şi frământate, cu demisii, guverne instabile şi foarte multe scandaluri, cu reformă pe sponci, sunt între anii 1997 şi 2000 şi 2005 – 2012. Practic, singura perioadă de reformă radicală, de tip terapie de şoc, a fost între anii 2009 şi 2012.

Aşa cum unii dintre noi mai ţinem minte, după perioada tulbure a anilor 90 a urmat, de la 25 septembrie 1991, cabinetul de trecere al lui Theodor Stolojan, spre coaliţia Patrulaterului Roşu FDSN – PUNR – PRM – PSM, în care masculul alfa al guvernării a fost FDSN-ul, avându-i lideri pe preşedintele României Ion Iliescu şi preşedintele executiv FDSN Adrian Năstase.

Aparenţa de stabilitate era o minciună: când a ajuns la putere, eteroclita coaliţie CDR – USD – UDMR a descoperit că ţara era de facto în pragul falimentului.

Trei cabinete de sacrificiu, Ciorbea, Radu Vasile şi Isărescu, au scos România din această situaţie limită, reducând arieratele, apropiind statul de Pactul Nord-Atlantic şi conferind o relativă prosperitate.

Atunci credeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, că foştii comunişti din PDSR s-au îmblânzit şi aceştia pot acţiona într-un cadru democratic.

Cu capitalul electoral făcut praf, PNŢCD nu a mai intrat în Parlament, iar miza prezidenţialelor a fost să îl alegem pe “democratul” Ion Iliescu, nu pe extremistul periculos Corneliu Vadim Tudor.

Deja spre finalul anului 2003 “democratul” Ion Iliescu şi cu partenerul său de afaceri politice din Palatul Victoria, Adrian Năstase, îşi dăduseră arama pe faţă: trăiam într-un stat mafiot, dominat de o juntă coruptă, care mituise trei sferturi de presă şi se înstăpânise în vascularizaţia societăţii româneşti.

Valul de simpatie faţă de partidele de opoziţie PD şi PNL a adus la putere alianţa acestora. Dar antireforma a continuat sub cabinetele Tăriceanu, apoi parţial sub primul Cabinet Boc, de coaliţie cu PSD.

Am avut noroc că, după alegerile din anii 2008 şi 2009, ţara a fost condusă de un cabinet ultrareformist, care a trecut-o printr-o perioadă de criză globală extraordinară, fără precedent după al doilea război. Fără un astfel de cabinet acum eram alături de Grecia, Spania şi Italia.

Dar din 1990 încoace toate cabinetele de stângă reacţionară au beneficiat de contexte economice internaţionale favorabile.

Până în anul 1996, capitalurile internaţionale au dansat pe mapamond vesele, iar noi am închis România cu lacătul sloganului “Nu ne vindem ţara!”, fără să suferim prea mult din această cauză, pentru că nu aveam presiunea unei crize externe globale.

Din anul 2000, cu o rezervă serioasă de prosperitate pusă deoparte de Cabinetul Isărescu, Adrian Năstase şi apoi Călin Popescu Tăriceanu au aruncat cu bani în populaţie.

A fost întâi programul de asistare socială a românilor de către Sultanatul Adrian Năsase, apoi au fost măririle tembele de salarii bugetare şi pensii, combinate cu expandarea birocraţiei de stat la dimensiuni groteşti, sub Tăriceanu.

Se putea, pentru că masa monetară era expandată. Banii flecăneau prin toate articulaţiile sistemului, iar baronii locali, regionali şi naţionali se îndestulau cu ei, dând o ciozvârtă şi populaţiei, ca să fie cuminte şi ascultătoare.

Acum, după ce PDL şi-a consumat capitalul electoral asemeni CDR în intervalul 1997 – 2000, a venit la putere iar stânga reacţionară şi ne paşte o nouă restauraţie.

De data aceasta însă nu mai merge. PSD a prins o perioadă în care nu există bani şi pomenile electorale pe care le încearcă acum se pot întoarce împotriva liderilor acestui partid. Lichiditatea globală este contractată şi ei vor ajunge la fundul sacului foarte repede.

Atunci va trebui să ne hotărîm ce preferăm: liniştea toxică, restauratistă, a stângii reacţionare sau scandalurile şi instabilitatea tipice dreptei reformiste româneşti, eteroclite, corupte, dar care a demonstrat că este oarecum mai responsabilă decât stânga când e vorba despre destinul României.

Share