Pentru mine, ascultarea Rapsodiei lui Serghei Rahmaninov pe o tema de Nicolo Paganini este o placere si are componenta metafizica. Am ascultat prima data aceasta creatie muzicala la 22 de ani si am inteles din ea un lucru.
Apoi la alta varsta, si am inteles altceva, si tot asa. Sa revin: la 22 de ani, aveam in spate cei opt ani de scoala de muzica, cu clasa de vioara.
Ascultasem inca din clasa a opta, trecandu-ma sudorile de emotie muzicala, capriciile lui Paganini, ca si Concertul nr. 1 in G Major, ca si La Campanella.
Din acest punct de vedere, a asculta practic variatiuni la pian pe o tema de Paganini era un lucru foarte interesant si un pas inainte in evolutia mea intelectuala.
“Deschiderea cerului”
In al doilea rand, cautam, asa cum caut si acum, teme generoase, de larga respiratie. “Deschiderea cerului”, care se produce literalmente in a treia mare sectiune a Rapsodiei, este, dupa capul meu, unul dintre cele mai importante evenimente din istoria m
uzicii romantice ruse.
Rapsodia compozitorului rus Serghei Rahmaninov (foto1) este o lucrare extrem de rafinata, care trebuie ascultata cu staruinta, de foarte multe ori. Este formata din 25 de miscari: 1. Introduction: Allegro vivace – Variation I (Precedente), 2. Tema: L’istesso tempo, apoi inca 24 de variatiuni pe tema geniului italian Nicolo Paganini.
Daca reusesti sa te concentrezi numai pe aceasta muzica formidabila si renunti la tot ceea ce nu are legatura cu ea pe timpul auditiei, satisfactia melomanistica va fi extraordinara. Dar atentie: este bine sa nu fii intr-un loc in care sa se poata uita altii la tine, daca nu te cunosc bine, pentru ca vor spune ca ti-ai pierdut mintile.
In 1985, cand am descoperit aceasta lucrare simfonica, dupa vizionarea unui anumit film (ca toti profanii), m-am dus la Biblioteca Judeteana “V.A. Urechia” din orasul Galati, unde eram student, in sesiune, si am ascultat in mod repetat Rapsodia, pe disc de vinil. Prima data, bibliotecara a venit sa ma bata pe umar, sa-mi spuna sa nu ma mai legan, ca rad colegii de mine si oricum nu se mai pot concentra sa invete pentru examene.
Atunci, urmatorul meu scop a fost sa am un pick-up in camera de camin, ca sa pot asculta Rapsodia fara martori. Dupa ce l-am avut, eram atat de apucat, incat am chiulit de la cursuri o zi si am ascultat de cinci ori la rand aceasta creatie. A sasea oara a trebuit sa ma opresc, pentru ca a venit de la cursuri un coleg de camera si a izbucnit in ras: dirijam.
Ascultam aici o versiune excelenta din anul 1968 a acestei creatii, cu Orchestra Radio-Televiziunii Franceze din Paris, avandu-l la pupitru pe marele dirijor francez Louis de Froment si la pian pe pianistul american Byron Janis.
Janis este unul dintre cei mai prodigiosi discipoli ai lui Vladimir Samoylovich Horowitz (foto 2), mare pianist evreu, american de origine rusa, notoriu datorita sau din cauza tehnicii sale, despre care s-a spus ca era atat de exagerata si stralucitoare, incat distorsiona temele muzicale interpretate.
Mie personal Janis imi place, iar inregistrarile cu Horowitz mi se par extrem de puternice si frumoase.