Lăsaţi talk-show-urile politice, pentru că sunt toxice spiritului dumneavoastră! Uitați-vă mai bine la filme de ficțiune sau la filme documentare!
Daniela Zeca Buzura, un om de televiziune de o profundă cultură, totodată romancier de succes și lector universitar, a publicat anul trecut la editura Polirom un studiu intitulat „La taclale cu idolii”, în care talk-show-ul, acest „gen jurnalistic în plină glorie în televiziunea actuală”, este analizat cu aplomb și competență, nu doar la noi, dar mai ales în marile televiziuni ale lumii.
Ea însăși realizatoare a unor remarcabile talk-show-uri culturale pe TVR 2 („Jurnal de front”, „Mic dejun cu un campion”), doamna Zeca-Buzura este prin natura sa un om mult prea delicat, politicos și rafinat pentru a așterne un titlu precum cel de sus, care, detaliat, ar arăta cam așa: „Lăsați talk-show-urile politice românești, pentru că sunt toxice spiritului dvs!. Uitați-vă mai bine la filme de ficțiune sau la filme documentare!”.
Așadar, de ce talk-show-urile politice sunt toxice pentru mintea și sufletul românilor?
Pentru că nu spun nimic nou, pentru că susțin prejudecățile deja existente ale unui public captiv, pentru că se exprimă la limita de jos a probității profesionale, deopotrivă jurnalistice și politice și pentru că excită instinctele gregare ale maselor populare.
Pentru că, parafrazându-l fără ironie, ci doar cu mult amar, pe șeful statului, prea mulți români se uită la talk-show-urile politice și apoi se consideră informați.
Sunt ani buni de când talk-show-urile noastre politice transmise de canalele de știri, adică „așa-zis-ul dialog” între un moderator și invitații săi din platou, pe „o temă politică dată inițial”, au devenit o marfă ieftină și perfect previzibilă.
Spun „așa-zisul dialog”, pentru că, exceptând din ce în ce mai puțin utilizatul format moderator – invitat unic, discuțiile live în grup deraiază rapid într-o hărmălaie generală, greu de urmărit, la care gazda asistă satisfăcută (probabil încurajată în cască de producător) de creșterea rating-ului datorat potențialului de scandal.
Va câștiga cel cu vocea cea mai puternică și capacitatea de a vorbi cel mai mult simultan cu ceilalți. Spun temă „politică dată inițial” (înscrisă cuminte pe banda de jos a micului ecran), pentru că de cele mai multe ori, indiferent ce întreabă moderatorul, distinsul invitat răspunde tot ce avea el în cap înainte de începerea emisiunii (potrivit mandatului încredințat).
Până la urmă, comentariile tuturor celor din platou, aleși (nu întâmplător) pe sprânceană, răspund cuminte la ceea ce telespectatorul așteaptă de la postul respectiv, întărindu-i micul, dar vigurosul său punct de vedere. Că doar nu o să vină cineva de capul lui, adică liber și independent, să-și dea cu părerea la o televiziune în contra intereselor acesteia, spre luminarea poporului avid de cunoaștere și înțelegere.
Nici vorbă de dezvăluiri senzaționale, de adevăruri revelate, de explicații convingătoare, ci doar de vorbe goale. Pentru treaba aceasta, nici nu este nevoie de un prea mare efort preparatory, de documentare sau de o cheltuială notabilă din partea televiziunii respective.
Moderatorul-mucava, cu ifose de vedetă atotștiutoare, având asupra sa busola absolutei moralități și balanța ideală a justiției, trebuie să fie doar ușor tangent cu subiectul, și să posede o oarecare doză de tupeu, condimentată uneori cu aroganță și mai ales cu un dram de telegenie (deși telegenia poate să lipsească la o adică, dacă respectivul/a are pile la conducerea postului). Mai poate fi ignorată și cerința de bună cunoaștere a limbii române și a subiectului discutat.
Invitații-marionetă sunt fie cu contract (cei ce-și dau cu părerea seară de seară indiferent de subiectul discutat), fie sunt dintre cei trimiși cu sarcini (politice) de serviciu de entitatea interesată (aflată în bune și reciproc avantajoase relații cu televiziunea respectivă), fie sunt oarece specialiști pe subiect (în general independenți și ne-remunerați), pescuiți ocazional de producătorul emisiunii.
De multe ori, stimabilii invitați sunt atât de solicitați de mai multe canale de televiziune, încât, plini de nonșalanță, intră în platou după prima pauză de publicitate a emisiunii și pleacă la ultima.
Desigur, pentru a debita sub o altă siglă de mic ecran același lucruri plate, conform sloganurilor și lecțiilor-clișeu învățate acasă. Rar, mult prea rar, câte un CTP mai reușește să surprindă telespectatorul cu o frumoasă limbă română și mai ales cu o perspectivă inedită, creație proprie, asupra evenimentelor aduse în discuție.
În rest, toată lumea vorbește de zor, dar nu spune nimic. Despre cum arată, sau ar putea arăta și la noi talk-show-ul, cel mai bine tot Daniela Zeca-Buzura scrie și demonstrează în sus-numita carte. De aceea, eu spun: LĂSAȚI TALK-SHOW-URILE!
Și atunci, de ce să ne uităm la filme, și nu la reality-show-uri, de exemplu? Pentru că numitele reality-show-uri sunt, în cvasitotalitatea lor, făcături de prost-gust, sub limita vulgarității și pe linia de frontieră a obscenității, concepute pentru divertismentul imbecilizant al unui public manelist.
Cu filmele, în schimb, este o altă poveste. În primul rând, filmele sunt jucate de actori profesioniști, care, oricât ar fi ei de obscuri sau celebri, sunt actori, adică mult mai convingători și carismatici pe rolul lor decât acele chipuri vorbitoare, când anoste, când ridicole, foarte rar strălucitoare, ce ne bântuie serile.
Același lucru și în comparația, inegală, dar inevitabilă, între talentul și inspirația binomului regizor / scenarist de film, pe de o parte, și cuplul producător/realizator de talk-show politic, parcă mereu sterp, rutinat și resemnat, pe de altă parte.
Până și cretinoidele comedii hollywoodiene sau geosaizeștiene sau producțiile de aventuri/suspense/acțiune/horror de serie C, doldora de clișee răsuflate, muşchi pe creier și silicoane pleoștite, parcă sunt lucrate cu un pic mai multă decență și mai puțină toxicitate pentru a servi drept pierdere de timp seara: mai râzi de o glumă forțată, mai caști ochii la o bătaie slab coregrafiată, mai tresari la două mașini răsturnate, mai pulsezi la o pipăială repezită a unui sân dezgolit și măcar ai avut parte de o poveste.
Fie și uneori mai slabă. Aceste povești sau ficțiuni asumate sunt, în cazul filmelor bune (mai vechi sau mai noi) transmise de canalele specializate (care nu lipsesc), mult mai adevărate în esența lor, în pilda oferită, în sugestia creată, în imaginația stimulată, decât avalanșele de vorbe împroșcate de sus-pomenitele talk-show-uri.
Sunt nenumărate filmele de lung metraj disponibile la televizor (dacă tot avem obiceiul privitului pe micul ecran în fiecare seară, înainte de culcare) care oferă din belșug cele mai diverse emoții, informații, reverii sau sugestii, zâmbete sau nostalgii, palpitații sau relaxare.
Paradoxal, dar filmele de ficțiune (nu mai vorbim de cele documentare) sunt mult mai adevărate decât logoreele manipulatoare ale celor ce se încăpățânează să ne convingă că realitatea este așa cum o proclamă ei. De aceea, spun: UITAȚI-VĂ LA FILME!
În fine, o ultimă întrebare, retorică desigur, dar frisonantă: oare nu cumva mulți, poate prea mulți dintre telespectatorii captivi ai talk-show-urilor de seară sunt tocmai cei care au votat primari cu probleme penale și care vor vota în toamnă parlamentari asemenea?