Ca să ne înţelegem prezentul acesta al nostru agitat, mizer si plin de conflicte, trebuie să ne cunoaştem şi să ne înţelegem trecutul, care sunt originile actualei situaţii. În mod repetat, reprezentanţii establishmentului politic putred din România au făcut apel la uitare.
Afirmarea minciunii că Majestatea Sa Regele Mihai I ba ar fi plecat în străinătate cu un tren plin cu aur şi tablouri, ba ar fi înstrăinat tezaurul la ruşi, ba ar fi vândut România ruşilor printr-o politică externă greşită este un alt apel la uitare, prin intoxicare publică. Noi trebuie să ţinem minte, să ştim adevărul şi să înţelegem.
Ca să înţelegem, trebuie să cunoaştem ce s-a întâmplat înaintea noastră, în alte state ale fostului lagăr comunist, nu să uităm. Dacă vom uita sau nu vom şti niciodată, vom permite repetarea istoriei. Continuăm analiza noastră comparativă, pornind de la cazul polonez.
citeste si:
Iliescu, Jaruzelski şi salvarea naţională. Apel la memorie (1)
Iliescu, Jaruzelski şi salvarea naţională. Un militar comunist polonez ciudat (2)
Din acest punct de vedere, într-un mod straniu, polo
nezul Stanisław Kania, predecesorul lui Wojciech Jaruzelski (foto, Jaruzelski dând mâna tovărăşeşte cu preşedintele URSS Leonid Brejnev ) la conducerea comuniştilor polonezi şi a Poloniei, poate semăna cu Nicolae Ceauşescu – un naţionalist-stalinist de modă veche, faţă de Jaruzelski – un internaţionalist de esenţă sovietică, gata să execute ordinele Kremlinului, milităros şi minuţios.
În schimb, generalul polonez nu mai seamănă deloc cu Iliescu. Acesta din urmă a fost şi este un civil alunecos şi abil, cu instinct de supravieţuitor, ce a avut grijă în permanenţă să lucreze prin interpuşi, pentru a putea da vina apoi ambiguu pe aceştia şi a-i proteja politic şi administrativ, după ce i-a legat indisolubil de soarta sa.
La fel, Kania nu a fost nici pe departe un dictator dur ca Nicolae Ceauşescu şi a fost schimbat în doi timpi şi trei mişcări de ruşi, pentru că era omul lor de paie, într-un stat în care comuniştii nu deţineau nici pe departe controlul autocefal pe care îl aveau în România lui Ceauşescu.
Diversiunea salvării naţionale
La ceva seamănă mult însă cu Wojciech Jaruzelski Ion Iliescu. Conducea Polonia printr-un organism numit Consiliul Salvării Naţionale, format dintr-un grup de ofiţeri apropiaţi ca orientare politică, nu din membri marcanţi ai Partidului Comunist Polonez.
Credem că numele, incluzând ideea de salvare naţională, reprezintă fixul a ruşilor, când vine vorba să facă o diversiune de acest tip. Diferenţa dintre cazul polonez şi cel românesc a fost că la noi umbrela salvării naţionale a fost purtată de o formaţiune clandestină, aparent adhocratică, pilotată din umbră de Kremlin.
Aşa făceau ruşii peste tot în lagărul comunist. Unde apărea o problemă după Cortina de Fier, apărea un grup de agenţi ai Kremlinului care vorbea, în diferite circumstanţe politice, istorice, sociale şi economice despre salvarea naţională, ori despre salvarea naţiunii, ori chiar înfiinţau un organism care să se ocupe cu aceasta, dar care în realitate lua puterea în stat prin rapt, în diferite feluri, de la caz la caz.
De exemplu, în România, la jumătatea anilor 80, ruşii au înfiinţat un grup de disidenţi pro-Kremlin, civili şi militari, care aveau domiciliu forţat, erau sub supravegherea poliţiei politice comuniste sau, după caz, erau retrogradaţi din prim-planul vieţii politice sau militare.
Simptomatic pentru protecţia pe care o primeau de la Kremlin aceşti disidenţi pilotaţi de Moscova era că fiecare dintre aceste grupuri de disidenţi supravieţuiau, în pofida presiunii autorităţii locale comuniste, în timp ce adevăraţii disidenţi aveau o viaţă incomparabil mai grea, în regimurile autoritare de genul celui din Polonia sau din Cehoslovacia, ori nici nu apucau să se organizeze, că erau lichidaţi fizic sau expulzaţi din ţară, ca în România, dictatură de forţă stalinistă.
De exemplu, Ion Iliescu, fost membru CC al PCR, era directorul Editurii Tehnice. Dacă nu ar fi avut protecţie, probabil că ar fi ajuns, în cel mai bun caz, fochist la Rovinari, în cazul când ar fi supravieţuit.
Virgil Măgureanu, alt conspirator din FSN, avea domiciliu forţat în Focşani. Ce fel de domiciliu forţat era acesta, nu ştiu, pentru că omul avea întâlniri cu confraţii săi conspiratori prin Grădina Publică şi Parcul Bălcescu şi tot oraşul ştia că este găzduit acolo.
Prin anul 1988, poetul şi disidentul Liviu Ioan Stoiciu mi-a vorbit despre acest fapt – Virgil Măgureanu are domiciliu forţat în Focşani, oraşul meu natal şi are întâlniri conspirative repetate cu diferiţi inşi.
Agentul rus GRU Nicolae Militaru, după cum susţine Ioan Mihai Pacep
a, era militar cu rang de general, avea de asemenea domiciliu forţat şi fusese trecut în rezervă, pentru legătura sa cu serviciile de informaţii ruseşti.
Alexandru Bârlădeanu şi Silviu Brucan, doi membri seniori, marcanţi ai PCR, aveau domiciliu forţat. Straniu este că Brucan, care ar fi trebuit să stea sub supraveghere în Bucureşti, în cartierul Dămăroaia – fapt pe baza căruia şi-a făcut un mare titlu de glorie după Revoluţie, a avut de prin anul 1988 contacte consistente cu autorităţile am
ericane.
Lucru rar în vremea aceea, în anul 1988 Brucan a primit o viză pentru Statele Unite, unde a petrecut şase luni, timp în care s-a întâlnit cu responsabili ai Biroului pentru Europa Orientală din cadrul Departamentului de Stat.
Nouă această ciudăţenie ne sună a agent dublu american – sovietic. După aceea, Europa Liberă a difuzat celebra scrisoare a FSN, în care Ceauşescu era criticat virulent.
Printre cei cu care Brucan ar fi întreţinut relaţii strânse în această perioadă s-ar fi numărat şi fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrînin. Surse multiple susţin că, ulterior, Dobrînin i-ar fi înlesnit o întâlnire cu ultimul ţar sovietic, Mihail Gorbaciov, în cadrul căreia ar fi fost consimţită eliminarea soţilor Ceauşescu.
(va urma)